Despre feminism

Am întâlnit în cele patru decenii de vieţuit exact două categorii de oameni pe care le consider oarecum “feministe”.  Asta daca propunem a intelege prin feminism apreciere conştientă, reală faţă de femei, nu militantismul găunos, beligerant şi definit prin procedee de opoziţie al feminizdelor de serviciu.

Nu neg utilitatea social-economică a mişcării în secolul XX, dar cred că s-a depăşit momentul şi mai cred că orice om lucid şi conştient se simte deranjat de excese. Presupun că au întrucâtva dreptate cei care susţin că muierile “intelectuale” resimt şi imediat resent conduita firească de budoar ca inegalitate, că de acolo pornesc frustrările, insecurităţile… şi dă-i şi luptă neicusorule… Dar mie mi se pare amuzantă credinţa şi atitudinea respectivă din partea ambelor părţi.  A bărbaţilor, care susţin că suntem cu toatele umilite şi frustrate fiindcă suntem conştiente că satisfacţia lor sexuală nu poate fi deplină decât dacă femeia e folosită, înfrântă, tratată ca obiect, ca instrument al plăcerii.  Că ne doare la sensibilitate şi cerebel că suntem penetrate şi îngenunchiate.  Precum si cea a femeilor care o iau în serios (şi se iau prea în serios) şi inventează teorii şi mişcări pentru a demonstra ba că nu-i aşa, ba că nu înţeleg ei unde stă de fapt puterea, ba că de fapt femeilor le e atat de senzational orgasmul incat nimic nu mai conteaza – nimerind în gol şi penibil.  E distractiv să vezi că, în loc să accepte realitatea, s-o traiasca, va sa zica, de-a binelea, ambele sexe (sau, in fine, reprezentantii alfabetizati cu pretentii de intelectuali ai fiecarui sex) teoretizeaza si incearca sa-si gaseasca justificari pentru turpitudine ori frustrare – va las sa alegeti care cum si ce :).  Termeni pe care, oricum,  niciun umanoid cu mintea intreaga nu-i asociaza decat ulterior si subsecvent analizei si rationalizarii emotiilor si senzatiilor resimtite in timpul actului propriu-zis.

Spuneam, deci, de doua tipuri de “feministi”.  Primul e reprezentat de o mana de femei, in general trecute de 45 de ani.  Cucoane tacute, discrete, cu o limpezime anume in priviri.  Cunoscatorii le remarca uneori – desi niciodata nu apar in centrul atentiei.  Nu fac gesturi largi, nu spun mare lucru, se misca umbrit, dar daca nelinistea, frustrarea sau disperarea ta au nevoie de salas si ai undeva in tine grauntele de umilinta si gratitudine pe care ar trebui sa-l ai, iti transmit negresit un curent subteran si li te alaturi, coplesit de aripa lor muta, si tamp-bucuros ca cineva, in sfarsit, te-a ghicit in spatele mastii.  Eu le numesc feministe nu fiindc-ar milita pentru drepturile femeii (nici nu le trece prin cap!), ci fiindca fac cinste numelui sau, ma rog, statuii create in imaginarul nostru pervertit, prin echilibrul pe care-l au, empatia lucida fara de compromis si smiorcaiala, gratia cu care-si camufleaza durerile si capacitatea de a darui stiind ca nici nu li se cuvine si nici nu vor primi probabil, dealtfel, nimic in schimb.

Al doilea tip de feministi adevarati, dupa mine, e compus din niste barbati perceputi, in general, drept “machos” (a nu se confunda cu parvenitul roman de fratelli).  Barbati care au si avut si iubit si inselat si adorat si tavalit si dispretuit si umilit si idolatrizat o gramada de femei.  Doriti, inteligenti, scarbosi, necrutatori, sclipitori, aroganti.  Dar tipi care au avut curajul sa-si urmeze vocatia sau visul si care nu accepta alaturi de ei, pe termen lung, decat oameni care sa-i duca mai departe, oameni care accepta adevarurile spuse in fata, oameni care au, la randul lor, curajul sa se priveasca in oglinda si sa se schimbe daca imaginea e nesigura, zgrunturoasa sau sordida.  Iar daca nevestele sau iubitele lor nu intra in categoria asta, atunci sunt date la o parte, tough luck.  Barbati care dau cu pumnul in masa si trantesc usa atunci cand te smiorcai din lasitate, cand te prefaci, cand nu stii cine esti, cand nu faci nimic sa afli.  Astia sunt barbatii care respecta cu adevarat femeile, fiindca doar ei le trateaza in mod real de la egal la egal.  Asa cum ar trata pe oricine.  Nu mimoze care iarta si “inteleg” capriciile tuturor toantelor fiindca “sunt femei”, ci barbati care stiu ce vor de la ei insisi si nu se multumesc cu putin.

Probabil nazuinta mea secreta e sa izbutesc o combinatie intre cele doua categorii…  Va anunt cand imi iese 😀

Ender’s Game – The Film

…sau cum Hollywood-ul reuseste inca o data sa rateze aproape complet esenta unei carti extraordinare… Trailer-ul de mai jos e semnificativ pentru ce vreau sa spun:

Premiera a fost pe 31 octombrie, asa ca ieri m-am prezentat cu ceva sperante la Haydn, unul dintre cinematografele vieneze care-i lasa pe actori sa vorbeasca englezeste – mare lucru.  Nu ma asteptam, desigur, ca filmul sa prinda in intregime complexitatea romanului lui Card.  Stiam ca se va insista pe partea SF, fiindca e foarte spectaculoasa si ofera potential cat cuprinde pentru un blockbuster – confruntarile din sala de lupta, bataliile din simularile video din scoala de comanda, jocul mintii.  Iar din acest punct de vedere filmul este realizat impecabil, mai bine decat m-as fi asteptat.  Sunt aproape convinsa ca omuletzii care au lucrat la scenele respective au citit si rascitit cartea cu pasiune pentru c-au redat cu acuratete si fantezie atat spatiile, cat si atmosfera imaginate de scriitor.  Muzica, deplasarea, luminile, efectele speciale – toate elementele conlucreaza perfect pentru a te angaja emotional.  De departe cele mai izbutite scene de confruntare, de lupta din toate filmele vazute de mine – si aici nu includ numai ecranizarile sau scenariile originale science fiction.  Iar din comparatia cu filmele SF Ender iese si mai clar invingator la toate nivelurile.  Poate si datorita excelentei tehnice (dar aici avem si Avatar si Prometheus, dintre cele mai recente), insa, in special, datorita ritmului si continutului actiunii, redate cu pasiune si fidelitate de realizatori – spre deosebire de ecranizarile Dune, spre exemplu, care sunt complet retardate.

Un alt aspect pozitiv clar este alegerea pustiului care-l interpreteaza pe Ender.  E drept ca m-a deranjat putin ca are 15-16 ani din start, nu intre 6 si 11 cat ar fi trebuit, dar inteleg limitarile impuse de necesitatea concentrarii povestii din carte catre film, asa ca nu insist.  Actorul este atat de bun, incat reuseste, in opinia mea, sa transmita mai mult decat au intentionat scenaristii!  Daca-l urmaresti atent pe el, ai o mica sansa sa treci dincolo de stratul complet superficial al personalitatii personajului pe care scenaristii au ales sa-l expuna.  Asa Butterfield, un nume de care sper sa mai aud.  Din fericire, nu numai el este ales bine, ci si ceilalti copii – Petra, Alai, Dink si Bean.  Cu toate ca atat pe Petra, cat si pe Bean, ii pun sa joace personaje cu totul diferite de cele din carte, o mare greseala, in opinia mea, adolescentii-actori fac o treaba de invidiat.

Dar vai!  Dar of!  Ce ne facem cu restul?!  Ce dezastru…

Cum sa schilodesti in asemenea hal personajul colonelului Graff punandu-l pe imbecilul de Harrison Ford, poate cel mai unilateral si lipsit de subtilitate actor de blockbustere de la Hollywood, sa joace o fantosa?  Genul militar cretin lobotomat vorbind exclusiv in clisee incrancenate?  Si nu este deloc lipsit de importanta, pentru ca lipsa de adancime a lui Graff e corelata cu lipsa de adancime a lui Ender, determina cel putin o fateta esentiala lipsa din constructia lui Card!  Contrapunerea maiorului Anderson (al carei rol in carte e diferit) in calitate de aparator emotional al lui Ender nu e suficienta, nu e acelasi lucru!  Este esential pentru intelegerea povestii ca Graff este in permanenta constient de raul pe care i-l face lui Ender, e esential ca e permanent sfasiat de regrete, ca blestema pozitia in care se afla, ca trece prin chinurile iadului!

Cum sa ratezi taman esenta povestii lui Card, adica evolutia interioara a lui Ender?  Motivatiile lui, mutatiile in constiinta, conflictul emotional?!  Spectatorii filmului n-au nici cea mai vaga idee la final de ce anume Ender actioneaza asa cum o face!  Se prezinta exclusiv o pojghita subtire – regretul pentru violenta impotriva colegilor si a gandacilor, se mentioneaza ideea  ca atunci cand iti intelegi adversarul ajungi sa-l iubesti si se arata (stupid si gresit, prin intalnirea face-to-face cu o matca) decizia lui de a readuce la viata specia pe care tocmai a exterminat-o.  Dar si lucrurile astea sunt evidente pentru mine, care stiu cartea pe dinafara, in economia filmului sunt aproape invizibile!  Pentru ca momentul crucial, in care Ender refuza sa se mai supuna regulilor dupa uciderea lui Bonzo Madrid, e redat la nivel de clasa intai primara.  Este prezentat fals de la cap la coada!  Cu Ender amenintandu-l stupid pe Graff cu milioanele investite in el 😦  Si cu decizia lui Ender de a se intoarce determinata de un discurs complet imbeciloido-patriotic al lui Valentine!  Or Ender pleaca si de durere, dar si pentru ca intelege perfect strategia de lobotomare si cruzime pe care i-o aplica scoala, iar asta ii redesteapta frica primordiala, esentiala pentru intelegerea personajului, aceea de a nu se transforma in fratele sau, Peter!  Iar argumentul suprem al lui Val este “tu nu esti Peter!” – numai asta il putea determina sa revina la comanda!  Convingerea ca este nevoie de el nu pentru ca este cel mai bun comandant – asa cum e prezentat idiot si unilateral in scenariu – ci pentru ca ceea ce reprezinta omul Ender, constiinta Ender, sufletul lui, este important pentru cum anume va fi dusa lupta!  Ender accepta povara ca sa apere umanitatea de consecintele unei atitudini ca cea a fratelui sau!  Accepta sa faca parte din joc fiindca altfel jocul e probabil sa fie jucat dupa regulile unui Peter!  Si de asta tragedia lui este atat de completa si devastatoare, pentru ca este fortat (manipulat si mintit) sa actioneze exact cu partea din el care este Peter!

Din nefericire, acest film va da apa la moara din plin celor care sunt dezinteresati complet de science-fiction ca gen.  Fiindca, ratand mesajul lui Card, constructia ramane un schelet firav.  In loc sa vada elementele science-fiction drept ceea ce sunt – decor – spectatorii vor retine cliseul amenintare extraterestra (bullshit) – erou copil care salveaza omenirea – o gramada de technical gimmicks.  Valoare zero.  Am trait reactia ieri pe pielea mea si m-a intristat nespus, dar este perfect justificata!  Filmul nu te face sa traiesti decat nivelul de thriller.  Nu comunica absolut nimic din drama lui Ender, nu trezeste pic de empatie cu adevaratul Andrew Wiggin.  Pacat!

Liviu Radu

Aţi putut citi aici pe blog despre seria fantasy cu Waldemar, iele şi zmei a lui Liviu, precum şi prezentări sumare ale unor povestiri scurte din diverse antologii science-fiction şi fantasy.  Este un autor cu o energie debordantă.  A debutat în 1993 în revista Quasar cu povestirea Faţa nevăzută a planetei Marte şi de atunci, din ce ştiu eu, a publicat, pe lângă cele trei romane fantasy din seria de mai sus, încă şapte romane (Trip-Tic, Opţiunea, Spaime, Modificatorii, Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade, Vânzoleli nocturne, Armata moliilor), trei volume de proză scurtă (Povestiri fantastice, Ghicit de seară şi Singur pe Ormuza) plus alte povestiri în volume separate, o carte non-fiction (Manipularea maselor – cazuri celebre din ultimul mileniu) şi a colaborat la numeroase antologii (Nemira ’96, Plaja nudiştilor – 1999, Don Quijote, Prostituata şi alte personaje – 2000, Timpul eroilor – 2001, România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Millenium 1, Millenium 2: şase ani de ficţiuni, Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, Alte ţărmuri (2009).

Am pus în albastru volumele citite de mine – cred că 9 cărţi, din care patru exclusiv ale sale, sunt suficiente pentru a avea o părere pertinentă.  Şi părerea asta e foarte bună!  Trei lucruri îmi plac în mod deosebit în proza lui Liviu Radu.  Primul este stilul personal, plin de umor de bună calitate, în care valorifică speciile fantastice din folclorul românesc, al doilea vastele cunoştinţe şi pasiunea pentru istorie, evidente în elaborarea uneia dintre temele sale favorite, istoriile alternative.  Al treilea e cel mai important: atitudinea, felul în care autorul se poziţionează, în opinia mea destul greu de găsit printre scriitori.  În loc de obişnuitul narcisism, în loc să să ne uimească prin tururile sale de forţă, să facă de exemplu demonstraţii de câtă istorie sau fizică ştie, să se lase “purtat de aripile talentului”, pentru Liviu e important să ne spună o poveste, să ne transmită un mesaj.  Cu intuiţia cuiva care a trecut prin experienţe esenţiale ale vieţii şi simte că, dacă exprimă trăirile respective inteligibil pentru noi, dacă împărtăşeşte vibraţia, căldura, înţelegerea sa, nu îşi împlineşte un vis personal, ci îşi face o datorie pe care o are în faţa lui însuşi şi a eternităţii, dă înapoi ceva din graţia de care a avut parte.  Alege de fiecare dată conştient modalităţi simple de comunicare, un fir narativ relativ uşor de urmărit şi înţeles, pentru a atinge inevitabil teme esenţiale pentru om şi experienţa lui în lume. Un cititor român tinerel, intelectual  şi “sofisticat”, care caută tehnici insolite, filozofie şi “greutate” l-ar putea găsi pueril pe pegasul Kostik din Armata moliilor, ar putea găsi didactice alegerile morale ale personajelor lui Liviu.  Mie personal înţelegerea, admiraţia şi modestia cu care autorul îşi priveşte semenii, uimirea şi recunoştinţa pe care le exprimă pentru miracolul vieţii şi al adevărului îmi încălzesc inima de fiecare dată.

Constat c-am ajuns fără să-mi dau seama la ceea ce-mi propusesem de fapt să scriu aici – despre bucuria mea că-l cunosc pe Liviu Radu în carne şi oase.  Fiindcă nu ştiu dacă ultima frază din paragraful precedent mi-a fost inspirată de ce a scris… sau mai degrabă de experienţa întâlnirilor cu dumnealui.  E foarte dificil să scrii despre cineva pe care-l admiri necondiţionat fără să cazi în patetisme, aşa că rog să fiu iertată şi rog pentru beneficiul îndoielii – în cazul în care ce veţi citi o să pară exagerat e vina neputinţei mele de exprimare 🙂 Am simţit nevoia să scriu despre omul Liviu Radu în timp ce-i citeam Armata moliilor, pentru că actul lecturii m-a făcut să-i retrăiesc foarte viu prezenţa.  E o legătură foarte puternică între ce-ţi transmite de pe hârtie şi ce-ţi transmite când îţi vorbeşte, mi se pare rar şi uimitor.  Este un om pe atât de lipsit de ostentaţie pe cât de plin de farmec.  Ai senzaţia că te aşezi lângă o apă liniştită, care îţi oferă o reflexie a propriului chip mai limpede şi mult mai frumoasă decât ce ştiai tu.  Erudiţie, eleganţă şi rafinament al spiritului desăvârşite camuflate de o modestie reală, profundă.  De fapt nu ştiu dacă se numeşte modestie – nu lipseşte conştiinţa propriei valori, ci lipseşte ceea ce în engleză se numeşte “self-righteousness”, exprimată prin nevoia de a afişa această valoare, de a demonstra că ştii, că poţi, că ai dreptate, că eşti superior.  Este limpede că pentru Liviu a fi mândru că eşti frumos, deştept, cult sau moral e ca şi cum ai fi mândru că porţi 43 la pantof, e limpede că trăieşte această credinţă, nu doar că ştie c-aşa ar fi bine.  În schimb căldura cu care întâmpină pe oricine (chiar dacă oricinele-ar fi departe de imaginea de mai sus!), deschiderea, înţelegerea şi bunătatea de pe chip şi din zâmbet sunt pe de o parte un balsam şi pe de altă parte complet molipsitoare!  Cum să mai fii încrâncenat?  De ce să mai fii sarcastic? Dăruieşte cu suflet de copil, dacă are de făcut o critică e neapărat însoţită de părţile bune, e complet lipsit de ipocrizie când oferă admiraţie cuiva.  E o prezenţă care face foarte mult bine, aduce bucurie, aduce mângâiere.  Fricile ascunse prin fiecare dintre noi se cam risipesc în preajma lui Liviu; şi nu din motivul clasic, fiindcă toţi ne topim când ne admiră cineva şi ne grăbim să şi credem… ci fiindcă ne simţim automat mai buni, având şansa şi privilegiul să împărtăşim ce e de-adevăratelea prin noi.  Asta reuşeşte să descopere şi să aducă la iveală un om ca Liviu – şi nu mi se pare puţin lucru!

Nostalgii

Acum 27 de ani stateam un pic mai sus si cu cateva balcoane mai la stanga de sezlongul de pe care clapacesc acum.  De vizavi, din restaurantul de la Vega, nu se auzea trupa asta buna, buna, care a trecut la coveruri Edith Piaf dupa Collins si ABBA, ci, probabil, ceva gen Savoy sau Mirabela Dauer – mai aveau douazeci de minute pana sa inchida si, in mod sigur, nu erau atatea lumini pe plaja.  Lipsea elegantul Vintage beach cocktail bar din fata piscinei, de pe nisip, iar conceptele de wi-fi, laptop sau ajuns de la Viena aici in 4 ore imi erau straine.  Sau, nu, cred ca ma apucasem deja de citit SF… Nu ma pregateam nici sa ma duc la culcare din cauza de turneul de bridge de dimineatza.  Nu numai fiindca nu invatasem inca sa joc sau nu m-ar fi lasat tata 🙂 cu adultii la masa, ci si fiindca pe-atunci concursurile de bridge devenisera deja amintiri sau dorinte… Conducerea de partid si de stat fusese de parere ca-s prea multi indivizi cu creier in acelasi loc!

Da, aici, in hotelul Alcor din Mamaia mi-am petrecut o luna din vara lui 86, inclusiv cele interminabile 57 de secunde ale cutremurului din august.  Mi se pare ireal, zugraveala exterioara, obiectele sanitare si faianta s-au pastrat neschimbate.  Chelneritele din restaurant arata si ele ca si cum e posibil sa fi trecut prin cele 27 de veri tot in locul asta!

E o senzatie indescriptibila, imi amintesc cu precizie, de fapt retraiesc ganduri, sperante, visuri de atunci in alternanta cu cele prezente… Si stiu sigur c-o sa ma trezesc intr-una din dimineti sa vad rasaritul de pe balcon, ca sa intregesc paralela sau sa inchid cercul 🙂  Perceptia timpului mi-e complet distorsionata, mintea e muta, habar n-am daca si cand gust farmecul noptii de azi sau al celor de ieri, dar e bine… E foarte, foarte bine…

Mamaia, 30 august

Cativa poeti

Constatam ieri, încercând să revin la o oarece disciplină pe blog, deşi e limpede că mi-e imposibil şi că mi s-a modificat perspectiva, că aş avea o mare cantitate potenţială  de însemnări despre cărţi – vreo 15!  Evident că n-am cum să fac lucrul ăsta, ar fi un fel de temă pentru acasă şi valoarea adăugată ar fi zero pentru mine, ca şi pentru eventualii cititori, câţi or mai fi 🙂

Despre câteva cărţi de poeme prin care am trecut în ultima vreme.  “Te aştept ca pe un glonte”,  Ana Puşcaşu, e un volum pe care mi l-am luat electronic fiindcă mi-a plăcut titlul şi cele câteva rânduri pe care le-am citit (parcă de Alexandru Vakulovski)  pe marginea lui.  Este volumul ei de debut, fata e din Timişoara şi e simpatică (găsiţi videoclipuri de la lansare puse de white noise pe You Tube), a făcut liceul militar şi primul ciclu de poezii al volumul chiar se numeşte L.M.  Normal că e cel puţin neobişnuit să citeşti o carte despre armată scrisă de o fată, plus că a fost nominalizată pentru “Opera prima” la un premiu naţional care se numeşte “Mihai Eminescu”, deci presupun că e ceva de capul lui – scuze că nu mă pricep la ierarhiile oficiale.  Din păcate, nici măcar white noise, care e timişoreancă, pasionată şi cunoscătoare într-ale poeziei ca nimeni alta, n-o să mă poată convinge pe mine personal c-am făcut vreo afacere citind cărticica asta.  Lumea militară e descrisă competent, dar iar am avut senzaţia că citesc jurnalul cuiva care s-a chinuit să condenseze nişte experienţe – inedite, e drept – care pe mine nu mă prind, nu-mi lasă nicio urmă, nu-mi dau nimic.  E ceva care nu-i nici înăuntru, nici afară – multe poeme fac o descriere a unei situaţii şi pun un hint despre emoţia pe care o trezeşte la final. Am crezut iniţial că-i o reţetă constantă, dar m-a pierdut şi aici, nu e, în alte părţi sunt combinaţii all over the place – de poveste obiectivă slash reflectare în conştiinţă sau semnificaţie sau emoţie.  Problema mea este că nu am simţit întregul, n-am intrat în sfera ei, n-am priceput ce vrea să spună, e de bine, e de rău experienţa asta?  Sau e şi de bine şi de rău, ca orice etapă şi ar trebui numai s-o gustăm şi gata? Adică în cazul unui volum cu un fir oarecum unitar, ca ăsta, m-aş fi aşteptat să am un răspuns, o părere (chiar dacă e o tâmpenie şi e numai a mea, nu contează), să fi zis da, domne, uite, aşa a trăit fata asta acolo, cu sentimentele şi imaginile astea rămân eu în cap, aşa e lumea aia, asta şi asta trezeşte în tine, te creşte într-un fel, te înăspreşte, te îmbunează, te sperie, îţi face ceva.  N-am rămas, însă, cu nicio imagine sau senzaţie clară.  Două poeme, pentru părerile voastre (le-am ales pe cele care mi se par mai acătării):

LM 2.

– alergi –

un pluton de fruntași trece

pentru a nu știu câta oară în

ultimele două ore peste liniile

trasate la distanțe egale pasul de defilare

întins aproape perfect

 

alergi pe baza sportivă în jurul

poligonului gândurile

ți se desfac în timp ce te străduiești să

calci exact pe urmele lor

 

pasul de defilare face bulbii de zăpadă

ai salcâmilor să vibreze ca pelicula

subțire a căștilor din urechi

 

în mijlocul lor ești singurul

LM 10.

– 32 de grade –

după trei ore de consiliere psihologică

la 32 de grade și ceva în pantaloni

cu vipușcă și cravată cu nod

mic lucios totul începe să se dizolve înăuntru

ca într-un un film cu fetițe grăsuțe și

puști pletoși care nu știu să cânte la chitară

 

la 32 de grade și ceva când gravidele

beau apă minerală în parcuri și bulele

aspre le străpung porii tu o să ai

în sfârșit revelația insuficienței singur o să

pricepi că toți sunt tâmpiți și că la final

toți o să te învingă

Pentru următoarea carte care nu mi-a plăcut o să primesc vot de blam, o să fiu pusă la zidul infamiei şi o să se arunce cu ouă, o să mă omoare viking, care a mai comentat pe la mine, fiindcă e vorba de celebrul Submarin Erotic al distinsului domn hobbit.  Aici nu e cazul să citez poeme, fiindcă toată lumea a citit, discutat, comentat.  Uite, pun un link la un articol al lui dragos c pentru cei interesaţi.  De ce nu mi-a plăcut mie.  E primul volum pe care i-l citesc de la cap la coadă şi mi se pare mai slab, ca ansamblu, decât sclipirile pe care i le admirasem în RL sau pe blog sau aiurea.  Nu mi se pare nici  “porno”, cum zice dragoş despre unele poezii în articolul de mai sus, nici prea erotic, exact din cauza unor imagini cam prea “porno” pentru concepţia mea despre erotism, nici constant.  Poeziile lui jucăuşe pornografice sunt simpatice, cele care mi se par mie erotice sunt bune, iar restul (mai mult de jumătate) sunt pur şi simplu aşa-şi-aşa.  Da, pot să accept că se foloseşte de fire de mărar şi piepteni sau mai ştiu eu ce mai interesant şi mai “poetic” decât alţii, însă imaginile astea ale lui cu diverse obiecte/elemente care capătă funcţii insolite devin repetitive.  Dacă e să vorbim de jocuri, sonete, catrene şi alte ghiduşii, eu una le prefer net pe cele ale lui Octavian Soviany din Dilecta.

Despre “pe datorie” a lui T.S. Khasis nu eram foarte lamurita dupa prima lectura, facuta printr-un avion spre Sarajevo sau Minsk.  Am revenit asupra lui dupa ce am mai facut putin research si am citit un interviu recent, din care am inteles ca acum pare ca s-a vindecat de iubita emigrata la mine in Austria taman la Klagenfurt (cine se muta-n Voralberg?!!! nu credeam sa existe specia, toata lumea pleaca de-acolo, cred ca din pricina ca te zgarie prea tare accentul pe creier…) si are o fetita.  Nu zic asta de dragul barfei, ci fiindca laura meine liebe, fugita-n Klagenfurt e esentiala pentru volumul lui Khasis, e coloana vertebrala pe care se construieste “arta scalparii”, prima si cea mai intinsa parte a lui.  Initial am fost foarte circumspecta, laudatorii ma cam speriasera, plus ca iar biografism si mizerabilism, fracturism si doomism, gee, stiti cum e, ca filmele gastii Mungiu-Netzer-Jude-Sitaru (ca pe Porumboiu il place Nae, asa ca-l sar:)), in privinta carora am jurat ca fac cinci-zece ani o pauza, ca poate se maturizeaza si descopera ca au ceva interesant, dar mai ales personal si distinct de spus, incetand sa faca filme dupa aceeasi reteta cu scopul unic de a impusca premii la Cannes si Berlin.  In fine, sa revenim la poezia lui Khasis, pentru ca merita.  Nu stiu daca e fiindc-am recitit volumul acum, in miez de noapte, insomniaca dupa ceai verde, dar omul de izbitor de profund!  Ceea ce scrie el nu e decat aparent incadrabil in ismele de mai sus, da, exista o tona de material biografic, insa modul in care este prelucrat te loveste in moalele capului din doua motive.  Primul este autenticitatea vocii cu care descrie intamplarile, transmite foarte clar combinatia de durere-sarcasm-ura-autovictimizare-neputinta cu care intampini socurile absurde si inevitabile ale vietii – cred ca e foarte sincer cu el insusi, iar asta cere ceva efort.  Al doilea este iarasi claritatea si profunzimea surprinzatoare a observatiilor despre efectele acestor traume, drame, asupra propriei vieti si lumii inconjuratoare, dublate de eleganta si, indraznesc sa spun, frumusetea limbajului folosit.  Khasis marturiseste undeva in interviu ca munceste foarte mult la poemele lui, ca scrie greu.  Nu ma mira deloc, asa si pare.  Ce trebuie sa simti, sa analizezi, apoi sa prelucrezi, pentru a scoate niste versuri ca: “pulberea zilei/ la suprafata dura a vietii personale”, “ceva razuit de pojghita/ in care indeobste  invaluim o fata urata din trecutul nostru recent”, “respiratia copilului pe care-l doream/ inca mai abureste geamurile”, “sunt tot atat de naclait de dragoste ca avortonul nostru”, “carnea se scurge flescaita intr-o ghena de gunoi”, “cand un muribund iti recunoaste mutra/ te simti buricul pamantului”, “pe intuneric gurile noastre inspirau aerul unui cimitir paraginit”, “RAUL sa vina spre mine tiptil ca o pisica/pandind oalele/careia ii trag un spit sau o/inlatur cu piciorul de sub masa da/mi-ar face placere sa miorlaie”.  Pe mine cartea lui Khasis m-a emotionat si m-a marcat.  Gasiti volumul electronic pe elefant.ro.

Urmatorul volum pe care l-am incercat, “si toata bucuria acelor ani tristi” al lui m. dutescu, nu m-a impresionat nici pe departe atat de tare.  Biografism de-ala care intra in categoria cu retetele, vezi mai sus (pentru mine). Chiar n-am ce sa spun despre el, cu exceptia unor imagini destul de cool despre copilaria in anii 80.  Alienarea corporatista descrisa in al treilea ciclu al volumului chiar m-a enervat – nu c-ar fi naspa, insa nu se distinge foarte tare de mailurile care circula la tema.  Plus ca n-am eu o motivatie foarte mare sa citesc despre singuratatea corporatistului sensibil si absurditatea personajelor bla, bla, ma revolta conceptul.  Probabil gresesc si sunt o gramada de cititori curiosi sa sondeze melancolia celui care a ales sa faca prostitutie intelectuala.  Eu nu sunt, fiindca fac parte din categorie, dar mi-am asumat alegerea asta, drept pentru care ma plictisesc de moarte cei care se iau in serios atat de tare, incat ajung sa creada ca e justificat si decent sa-ti deplangi trista soarta.  Mie una mi se pare o forma de vanitate, e o demonstratie ca tu esti “altfel”.  Va rog sa nu ma intelegeti gresit, nu ma refer aici la poet personal, ci la cei care s-ar grabi sa se regaseasca in imagine.

Despre “Pavor nocturn” a lui Sociu intr-o insemnare viitoare.  Am ajuns la ea de nervi, incercand sa vad ce are de spus un poet care alege sa fie crunt de sarcastic (bine, cu ceva argumente si talent, de ce sa nu recunoastem), sa demoleze o gramada de confrati – in mod curajos, fiindca in genere cei in colimator sunt morti, batrani sau foarte bolnavi.  Cu exceptia lui Vancu si Komartin, tintele principale.  Am intotdeauna o suspiciune pentru “gica contra” de serviciu, plus ca Sociu e de stanga, ceea ce ma enerveaza si mai tare.  Categoria latrai, pot fi gasiti pe criticatac gen, nicio urma de proiect concret, explica numai de ce sunt canalii si prosti ailalti, fara nicio umbra de idee despre cum s-ar putea schimba societatea spre ceea ce-si doresc – asta in cazul fericit in care intelegi ce-si doresc.  De-astia care cred ca numai ei s-au prins ca zilele astea in Romania e mai trendy sa fii de stanga, e ca noul iPad, ultima colectie Dolce, astea, si ca noi o sa luam de buna atitudinea asta a lor si o sa le ridicam statuie.  In fine, cantecele eXcesive nu-mi spusesera nimic, dar, spre surprinderea si, de ce sa nu recunosc, enervarea mea, “Pavor nocturn” nu mi s-a parut rea deloc!  Kestia cea mai misto e ca am cartea chiar de la Claudiu Komartin – mi-a facut la un moment dat cadou mai multe volume de poezie si nu s-a sfiit sa-l promoveze si pe Sociu printre altii.  Asta ca sa vedeti ce al dracului e…

Jeremy Irons – de geniu…

… “Have a sense of proportion!” – da, da, da!  Huo imbecilitatea americană obsesiv-compulsivă anti-fumat!

Şi evident că nu vreau nicio lege care să-i interzică lui Jeremy Irons să-mi pună mâna pe fund!!! (poate aş vota cu una care să-l oblige :D) – cu ăilalţi promit că mă descurc de una singură…

http://www.youtube.com/watch?v=tNqXiDZ7hbM&feature=player_detailpage

Preferata mea, Rhetta…

…mă enervează de mor!  A scris deja, într-un stil genial, articolu ăla pe care tot tânjeam io să-l scriu de mult despre kktul ăsta de nou val al filmului românesc… băgaţi-vă repede la Surorile Marx aici! duoaaaaaaamne, dă-i sănătate babei, că n-am mai râs atâta de pe vremea când umbla ea în şpilhozeni…

p.s.: dacă tot vă duceţi acolo, citiţi-le şi pe-alea despre cartea lui Chirilă plus cartea unui dobitoc de la o formaţie de care n-am auzit; sunt ale Vetei şi sunt pricelesssssss

p.p.s: aoleu, citiţi-l si pe ala despre Herta Müller! de fapt citiţi tot blogul, vă rog eu! 🙂

DV şi spiritul ludic

Ultimul număr al Dilemei Vechi se ocupă de joacă 🙂 Am elucubrat şi eu niţel despre bridge într-un articolaş:

Mintea de pe urmă a bridge-istului

În România anilor 80, când eu mă dădeam de ceasul morţii să cresc mare, părinţii mei dădeau regulat în mintea copiiilor.  În fiecare sâmbătă seara, sufrageria mea sau a celorlaţi oameni mari pe unde ne nimeream în vizită devenea teritoriu interzis pentru noi.  Eram trimişi fără menajamente să facem ce-om şti, în timp ce pe masa din centru, cu 4 scaune pe laturi, apăreau cărţile de joc, tabacioc, scrumiere şi ceva alcool, iar gazda pleca să prepare nechezolul.  Din spatele uşii, din ceaţă, începeau să se audă formule ezoterice: „Un sanzatu”, „Două pici”, „eşti în zonă!” şi, din ce în ce mai des, pe măsură ce noi ne plictiseam de v-aţi ascunselea sau de jucării şi începeau să ni se închidă ochii, „Bou de bridge!”, „Ai defosat cu spatele!”, sau „Atac de ra-hat, bă, băiatule!”. 

Puteţi citi restul aici.

În căutarea sensului pierdut

Man’s Search for Meaning – Viktor E. Frankl

Pocket Books, NY, 1967

Probabil că cei care au studiat psihologia, precum şi cei care s-au preocupat îndeaproape de domeniu vor surâde condescendent la această însemnare a mea şi-mi vor considera hilar entuziasmul târziu.  Dar nu scriu pentru ei, ci pentru cei care, ca şi mine, au fost spălaţi pe creieri cu Freud şi Jung până la refuz, însă nu au auzit niciodată de Frankl, întemeietorul “celei de a treia şcoli vieneze de psihoterapie”.  Deşi vienezii sunt foarte mândri de geniile şi nenumăratele spirite creatoare din istoria oraşului (au şi de ce!), niciunul nu mi l-a menţionat vreodată pe Frankl printre ele.  Surpriza mea este uriaşă, repet, uriaşă, iar singura explicaţie posibilă pentru ceea ce mi se pare o inadmisibilă ignoranţă în masă în ceea ce-l priveşte este faptul că Freud şi psihanaliza vând mai bine, au creat o industrie în psihoterapie.  Explorarea subconştientului e treabă anevoioasă, pe termen lung, deci al naibii de avantajoasă pecuniar pentru psihanalist… E o concluzie care poate părea cinică, însă vă las să judecaţi singuri după ce citiţi cartea lui Frankl, care a reprezentat punctul de pornire pentru metoda creată de el – logoterapia sau analiza existenţială.

Viktor E. Frankl a fost internat în ghetoul/lagăr de la Theresienstadt în 1942, trimis la Auschwitz în 1944 şi de aici în alte două lagăre de concentrare care aparţineau de Dachau.  A fost eliberat în iulie 1945 de americani, s-a întors la Viena şi a publicat prima versiune a acestei cărţi în 1946, sub titlul “Trotzdem Ja Zum Leben Sagen: Ein Psychologe Erlebt das Konzentrazionslager” (Totuşi, să spui da vieţii: un psiholog trăieşte experienţa lagărului de concentrare).  Versiunea de faţă a cărţii în engleză a apărut în SUA în 1959, scrisă de autor direct în engleză – pe lângă Universitatea din Viena a mai predat la Harvard, Dallas, Pittsburgh.  Puterea pe care a avut-o acest om de a transforma experienţa cumplită prin care a trecut în sursă de cunoaştere şi de terapie, ajutor, pentru întreaga umanitate, mi se pare fascinantă.  Unul dintre nepoţii săi a făcut un documentar despre el, despre care puteţi afla mai multe aici.

Man’s Search for Meaning are două părţi.  În prima Frankl îşi povesteşte experienţele din lagărul de concentrare, punctând acele aspecte psihologice care i-au format şi susţinut ideile ce stau la la baza logoterapiei.  A doua parte descrie conceptele fundamentale ale şcolii psihologice pe care a creat-o în mod clar, concis şi extrem de uşor de înţeles.  Întregul se constituie într-o lectură mult mai pasionantă decât v-aţi putea închipui vreodată în legătură cu un “manual” de introducere într-o ştiinţă/teorie.

Ideea centrală a gândirii lui Frankl este că există o libertate fundamentală a fiinţei umane de a alege ce atitudine să ia, libertate prin care transcende condiţiile instinctului şi istoricului personal/colectiv (Freud, Adler, Jung) şi cele ale mediului (reflexe condiţionate, behaviorism).  Şi că această libertate, dublată de responsabilitatea pentru alegerea făcută, este potenţată de faptul – dovedit, în opinia lui Frankl –  că omul are/ ştie că există / îşi caută un sens al existenţei.  Este deci împotriva “pan-determinismului”, cum îl numeşte el, celorlaltor teorii psihologice, care spun, într-un fel sau altul, că psihicul uman este condamnat inexorabil, condiţionat fără drept de apel (de instincte şi ceea ce se află în subconştient, de arhetipuri etc.).  Şi-a numit metoda “logoterapie” pornind de la “logos”, iar nevrozele create de această lipsă de sens sau pierdere de sens, le-a numit “noogenice” – de la “nous” – susţinând că foarte multe probleme psihice, în special în secolul XX, datorită pierderii definitive a busolei date de credinţă şi tradiţii, sunt nevroze existenţiale, provin din crize de sens.  Desigur că noutatea rezidă numai în aplicarea filozofiei existenţialiste pe tărâmul psihologiei, dar trebuie să recunoaştem că este o mare noutate în raport cu metodele “clasice”, predominante, care caută să vindece scormonind în trecut/subconştient.  Pe când analiza existenţială a lui Frankl se concentrează pe aici şi acum, cu viziune spre viitor.

Printre altele, analizând crizele, situaţiile care pun fiinţa umană faţă în faţă cu alegerea pomenită, atinge iubirea şi suferinţa. Ceea ce scrie Frankl despre iubire, în numai două paragrafe, este probabil cea mai completă, profundă şi clară explicaţie a noţiunii pe care eu am găsit-o vreodată (în acelaşi timp fascinantă, de domeniul revelaţiei!).  Iată nişte insights: “Love is the only way to grasp another human being in the innermost core of his personality”; “By the spiritual act of love, you give the other the possibility to actualize his potential”.

Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie mi se pare limpede precum cristalul că e preferabil să gândeşti ca Frankl, chiar în ipoteza în care n-ar avea dreptate! Mi se pare net preferabil să crezi că poţi transcende, prin ceea ce reprezinţi, suma experienţelor pe care le-ai avut şi a factorilor care te-au condiţionat şi că întotdeauna va exista un sens pentru care merită să parcurgi drumul – sens care e numai al tău.

Ştiu că experienţa intensă pe care am avut-o eu citind cartea e foarte personală, îmi confirmă mie sau îmi clarifică, aduce la nivel conştient nişte lucruri în care credeam dinainte.  Totuşi, insist să o recomand tuturor, pentru că am nemărginită încredere că o astfel de lectură nu poate face decât bine, chiar dacă nu va fi pentru voi atât de convingătoare, puternică sau relevantă pe cât a fost pentru mine.  Şi n-aş vrea să vă feriţi de ea din pricina primei părţi.  Da, e dureros şi dificil să receptezi încă o imagine a ororilor din lagărele naziste. Dar având în vedere că Frankl le-a trăit şi că le redă cu o voce suficient de detaşată şi totodată empatică (total lipsită de accente revanşarde) încât să reliefeze exact aspectele psihologice cheie, cred că nu se poate justifica nicio reţinere de natură “sensibilicoasă”.  Fiindcă înăuntru e aur curat.

Aviz cititorilor români, cartea a fost tradusă acum vreo doi-trei ani la editura Meteor Press, se găseşte pe scribd aici.  Nu ştiu nimic de calitatea traducerii, versiunile engleze şi germane sunt, desigur, preferabile, în cazul în care aveţi acces la ele.

Divanul lui Josef Trattner

Cred ca m-am apucat sa scriu azi de groaza, altfel trecea inca o luna in care nu puneam nimic pe blog si incepe sa ma sperie chestia asta! 🙂 S-au intamplat o gramada de kestii si carti misto intre timp, poate ajung sa le mentionez candva.  Pe rand.

Pe 11 martie am fost la Sezession la un eveniment organizat de ICR si altii, legat de cartea lui Josef Trattner, Divan – Rumaenische Sofafahrten.  Divanul asta e sofaua plimbareata la care a participat si Radu Vancu si despre a povestit pe blogul lui.  La Viena a fost invitata in martie Ruxandra Cesereanu, care a fost gazda Divanului si a lui Josef la Cluj.  Gasiti mai multe despre eveniment pe blogul ei, aici.  Proiectul mi se pare foarte misto.  Trattner e un artist destul de cunoscut aici, lucru confirmat si de puhoiul de lume de la Sezession, nici n-am avut loc in sala in care s-a facut lectura si proiectiile!  Josef si-a luat canapeaua rosie de polistiren, pe care citise Filip Florian in vara lui 2011, la spinare si a purces prin Romania impreuna cu un arhitect si un fotograf.  Statiile au fost Timisoara, cu Daniel Vighi, Sibiu, cu Radu Vancu, Targu Mures, cu Robert Csaba Szabo, Craiova, cu Varujan Vosganian, Cluj cu Ruxandra cesereanu, Iasi cu Florin Lazarescu, Bucuresti cu Filip Florian, Brasov cu Carmen Elisabeth Puchianu si Cetate cu Mircea Dinescu.  De aici a iesit de-o carte bilingva romano-germana, care are fotografii complet geniale din orasele respective plus canapeaua, plus, eventual, scriitorii si Josef.  Mai are proze scrise pentru proiect de scriitorii respectivi, o introducere desteapta si, la final, o versiune engleza.  Ruxandra, pe care am intalnit-o la Sezession dupa un scurt schimb de mailuri, a fost suficient de generoasa incat sa-mi daruiasca un exemplar.  L-am citit si mi-au placut mult toate textele, cu exceptia (dar nu cred ca se mira nimeni) bucatelelor lui Dinescu – neinteresante si cam scoase din context.

Gabi Kohn ne-a organizat o vizita a frescei lui Klimt din Sezession – Beethoveen Frieze, pe care Ruxandra vroia s-a vada neaparat. A doua zi s-a dus la Max Ernst si a scris o poezie pe care o gasiti tot pe blog la ea.  Mie mi-a placut si poezia, dar in special poeta, care e de o naturalete si de o caldura cu adevarat miraculoase – sau poate m-am obisnuit eu cu peisajul austriac!  Dar nu, ar fi o nedreptate sa si glumesc pe tema asta.  Nu cred c-am interactionat mai mult de un sfert de ora, dar a fost unul realmente memorabil.  Inainte de intalnire i-am citit si singura carte pe care o aveam, Nasterea dorintelor lichide.  E o carte de proza cu, fireste, foarte multa poezie, care despica la nesfarsit mecanismele dorintei in mii de fire, in barbati si femei, avand pana si interviuri despre definitia barbatului.  Mi s-a parut foarte fina si foarte bine scrisa, insa in mod cert nu i-as face dreptate povestind mai multe despre ea, ar trebui sa revin si sa am eu alte stari atunci cand citesc si cand scriu.

In momentul de fata sunt sub hipnoza lui Viktor E. Frankl.  Am terminat intr-o noapte la 3 cartea lui “Man`s Search for Meaning” si nu pricep deloc, dar deloc, de ce austriacul asta, si nu Freud, nu e celebrat in toata lumea pentru geniul pe care l-a avut in psihologie.  Nu prea stiam de ce teoriile freudiene nu m-au atras niciodata, in ciuda pasiunii pentru psihologie, acum cred ca mi-e limpede.  O sa incerc sa va povestesc putin intr-o insemnare viitoare de ce tipul asta e atat de important.  Pana atunci, peace, ca tot e Pastele catolic azi si nu misca nimic sub frigul si ploaia vieneze.

« Older entries Newer entries »