Ei bine, da!

11/09/2009 at 2:14 pm (Fantasy, Roman)

Iureşul săbiilor – George R.R. Martin

Nemira, 2009. Trad. Laura Bocancios

 

 

 

Da, sunt tare încântată şi eu de partea a treia, trebuie să le dau dreptate tuturor celor care m-au avertizat în comentariile la însemnările mele cârcotaşe la “Urzeală”.  Poate şi pentru că are dimensiuni impresionante şi se lămuresc o grămadă de treburi, dar, în special, zic eu, pentru că m-am obişnuit cu stilul imprevizibil al lui Martin, cu detaşarea lui faţă de personaje, şi a început chiar să-mi placă faptul că romanul e viu, respiră, personajele o păţesc şi dacă sunt ok şi dacă nu, habar n-ai pe unde te vei găsi 100 de pagini mai încolo.

Frustrarea vine acum din faptul că nu mai am răbdare, aş vrea să citesc tot!  Cred că-mi comand A Feast for Crows şi apoi aştept cuminţică să apară A Dance with Dragons – ar trebui să se întâmple în 2010 dacă s-ar respecta intervalul dintre Iureş şi Festin. 

Iureşul m-a prins atât de tare, încât vă spun cu mâna pe inimă c-am ignorat o grămadă de peisaje austriece de pe drumurile ce legau punctele de atracţie:)  Şi mi-am dat seama cât de mult a început să-mi placă povestea şi ce efect are Martin acum, după ce am terminat saga şi m-am întors la mainstream!  Citesc Teoria norilor a lui Audeguy, o carte fină, aş zice, şi am momente în care mă plictiseşte teribil!  Am mai constatat şi altădată că e dificil pentru mine să mă readaptez la mainstream după o poveste SF sau fantasy bună, dar acum mi se pare, parcă, din ce în ce mai greu.  Îmi lipseşte dinamica, ritmul pasionant, lumile interesante, noutăţile de la fiecare pas.  Parcă aş coborî o generaţie-două în timp, mă întorc la curtea liniştită a bunicii după ce m-am dat în montaigne-russe la Disneyland sau am călătorit cu supersonicul… Nu că dulceaţa ei de trandafiri n-ar mai avea farmec, dar rămân cu un surplus de energie şi curiozitate ce nu e satisfăcut de paharul de apă de lângă.

Despre Iureş citisem deja recenziile prietenilor adina şi feri:

 http://adinab.wordpress.com/2009/08/19/cantec-de-ghea%c8%9ba-%c8%99i-foc-3/

http://balinferi.wordpress.com/2009/08/03/george-r-r-martin-iuresul-sabiilor/

însă m-am ferit să mă aplec asupra spoilerelor.  Spun cu mâna pe inimă că nu m-a surprins deloc Nunta roşie, era destul de previzibil că Frey-ii se vor răzbuna şi se vor lăsa cumpăraţi.  Plus că v-am zis că începe să-mi placă mătrăşeala asta nediscriminatorie a lui Martin:)  Totuşi, vă jur că daca se atinge şi de Jon Snow îi scriu aici, dupa modelul Verei, un mesaj de să mă ţină minte!  Aventurile lui Jon din Iureş sunt de milioane, cea mai interesantă şi mai legată poveste dintre cele multe.  Mance Rayder şi Ygritte sunt şi ei foarte bine prinşi, Sam la fel.

Bineînţeles că revelaţia este, totuşi, Jaime.  Având în vedere că pare singurul la fel de inteligent ca Tyrion şi cum (cred că) are şanse să devină Jon, am un sentiment că Martin o să-l mai ţină şi pe el o vreme în viaţă:)  Iureşul este mai bun decât celelalte cărţi ale seriei şi datorită umorului genial al conversaţiilor dintre el şi Brienne, al bătăii de joc neîncetate pe care o aplică proştilor, al sentimentelor atât de realist descrise de Martin – Jaime nu e un personaj total pozitiv dar uşor idiot de cinstit, ca Ned Stark, Robb Stark sau Davos Seaworth, iar asta îl face mult mai credibil şi mai simpatic.  E aceeaşi reţetă aplicată în cazul lui Tyrion şi, parţial, în cazul lui Jon (parţial fiindcă Jon e încă tânăr, presimt că va evolua în acelaşi sens).

Zeul luminii R’hllor al lui Stannis Baratheon şi Melissandre intervine de data asta ceva mai mult sau, mă rog, ideea cu gheaţa şi focul e prezentată ca R’hllor versus Ceilalţi.  Însă Stannis e atât de încremenit, încât sunt convinsă că va avea repede soarta celorlalţi “regi”, mai ales că n-aveam niciun dubiu că Joffrey şi-o ia în Iureş, nu cred că greşesc nici acum.  Iar veneraţia asta a focului şi a Zeului Luminii pare mai degrabă întunecată… Presimt că nu asta este soluţia pentru ameninţarea Celorlalţi, mai degrabă Dany cu dragonii ei să aibă oarece de spus. 

Aventura paralelă a lui Dany Targaryen spre Westeros se mai însufleţeşte un pic în Iureş, însă tot mi se pare destul de lame faţă de restul cărţii.  Ea încă nu este un personaj în adevăratul sens al cuvântului, dar, în mod paradoxal, asta nu mi se pare o slăbiciune din partea lui Martin, ci o intuiţie foarte bună: încă nu poate avea forţă, e doar un copil, nu ştie să-şi canalizeze dorinţele, nu se analizează bine, nu se înţelege pe ea însăşi şi e firesc.  Exact ca Jon Snow, Dany reprezintă un potenţial deocamdată.

Saga este deosebit de complexă, însă Iureşul o face inteligibilă şi ataşantă într-un mod în care celelalte două părţi n-au reuşit.  Este mai închegat şi mai fluid decât ele, întorsăturile de situaţie au mai mult sens, converg spre aceleaşi idei, nu mai suferă de confuzie.  Mi se pare o poveste foarte puternică şi mi se pare fascinant că cineva mai poate scrie aşa la începutul secolului XXI iar noi îl citim ca nişte apucaţi.  Evident că Martin e realist, nu bucolic şi romantic gen Tolkien, scrie pe şleau despre sex, dându-i locul pe care îl are în societatea actuală, are inteligenţa de a crea personaje gri, dar atrăgătoare, le mai omoară pe ici colo să te facă să mori de inimă, aşa că lumea e atrasă de combinaţie, e într-adevăr ceva nou.  Trebuie să-i dau dreptate lui feri, cu care m-am contrazis Martin vs Tolkien, pentru acest punct: personajele lui Martin se dovedesc mai profunde şi mai complexe decât lăsa să pară la început, însă îmi menţin părerea că nu este ataşat de ele, iar asta e tot un minus, pentru mine.

Per total Iureşul e o lectură grozavă, chiar dacă îmi menţin şi părerea că din punct de vedere al tehnicii literare Martin e plat.  E cumva ca la unele filme care te prind – scenariul e bun, pasionant, actorii joacă bine, costumele sunt mişto, dialogurile spumoase, aşa că nu mai stai să te gândeşti dacă există subtilităţi regizorale sau tehnici de filmare de nu ştiu care…