GoT

Tristețea pe care mi-o presimțeam chiar de la sfârșitul sezonului 7, și cu atât mai mult din aprilie, de la primul episod al sezonului 8, la ideea că cea mai mare realizare cinematografică din istoria trăită de mine e la final, a lovit necruțător, fiind însă însoțită, din păcate, de o furie aprigă și de neostoit împotriva HBO, a producătorilor și în special a scenariștilor.  Ba și împotriva lui G.R.R. Martin, pentru că le-a dat voie să fușerească într-un asemenea hal finalul unei capodopere.  Nu știu cât amestec i se permitea conform contractului de consultant, dar mă îndoiesc foarte serios că dacă ar fi spus un ”nu” hotărât când i s-a prezentat aberația numită pe nedrept scenariu al ultimului episod, HBO ar fi avut dreptul să-l realizeze, apoi să-l și difuzeze așa cum a fost.  Adică o serie de bâiguieli de mântuială, care falsifică natura a jumătate dintre personaje (doar Bronn, Sansa și întrucâtva Tyrion scapă cu fața curată), ridiculizează complexitatea construcției lui Martin expediind într-o scenă de 10 minute ceea ce ar fi trebuit să ia cel puțin un sezon – mă refer, desigur, la celebrul consiliu care-l alege pe Bran – și ne lasă cu atât de multe nedumeriri și fire abandonate în coadă de pește, încât nici măcar HBO nu va avea vreodată suficiente fonduri pentru a crea numărul necesar de sequels.

Nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Nu mă deranjează rezolvările în sine, ba chiar cred că sunt aproape de ce intenționa și Martin să facă în romane.  Era clar că, odată eliminată amenințarea reală, the Others, se va reveni la business as usual, cu nitzeluș de reformă, poate cu niște Starks în loc de Lannisters, lipsă de-al de Dany Targaryen, care devine din ce în ce mai insuportabilă cu utopiile revoluționare bazate pe setea ei personală de sânge, și cu Tyrion the Imp făcând legea.  Singurul moment care spală cât de cât rușinea consiliului este, dealtfel, sarcasmul necruțător cu care e privită propunerea lui Sam de a da drumul poporului la vot.

Ce mă scoate din sărite este felul în care se alunecă brusc și dizgrațios de pe o stâncă și ne prăbușim împiedicați direct pe spinarea unei gloabe care, minune, se transformă pe final în armăsar.  Vezi scenele într-adevăr fabuloase cu Arya, Sansa și Jon înaintând în paralel pe calea propriilor destine.  Între timp, însă, confuzie și contradicții, mai nimic credibil, reacții penibile, tipi vorbind ca la perete.  Se presupune că trebuie să credem că pe Torgo Nudo îl doare brusc la bașcheți de uciderea mămicii paranoice și fuge repede spre Naath cu toată gașca de Unsullied, foarte mulțumit că verișoru ăl mic al cremenalului e acum șeful mare.  Că marele vizionar Bran the Broken (de departe cel mai antipatic personaj din film, și chiar nu înțeleg de ce a fost necesar să-l tundă cu ciobul chiar tot timpul serialului), după ce declară cu vreo cinci episoade mai devreme că el nu mai e lord de nimic, că e beyond asemenea cestiuni mundane, a) nu are nicio viziune, nu dă nicio idee, i se vede ceafa prin ochi și b) devine un măgar arogant spunându-i lui Tyrion ”Why do you think I came all this way”, de mai lipsea doar să adauge ”băi, pulică”.  Că urmașul Viperei din Dorne nu scoate niciun sunet tot timpul consiliului, doar face pe metrosexualul în fustița aia aurie.  Că toți marii lorzi din Westeros nici nu crâcnesc atunci când Sansa apelează la un nepotism ordinar ca să obțină, în sfârșit, complet nemeritat, Nordul.  Că Arya, după ce în mod elegant e singura persoană rațională de la masă, care nu spune ”Aye”, fiindcă știe clar că frățiorul semi-retard nu prea are ce căuta pe tron, e brusc de acord și cu surghiunirea lui Jon la Zid, și cu ranchiunoasa de soră-sa Queen in the North.  Că bulibașii ăia bine arătători de Dothraki dispar din peisaj liniștit, fără să mai încerce măcar un mic viol colectiv, de distracție.  Că Sam Tarly, după ce plecase glorios din Citadelă ca să nu mai fie doar martor la ce fac ”better men than him”, e mulțumit să fie un scrib amărât care-i duce țucalul lui Tyrion Lannister, în timp ce cel mai bun prieten al lui e forțat să plece cu coada între picioare întru înghețarea sediilor potențialilor lui moștenitori la Zid.  Și mai ales că toată lumea pare să ia drept literă de Evanghelie ce spune Tyrion, omițând să remarce că el fusese cel care-l manipulase ordinar pe săracul cu duhul Jon Snow să vâre un vânjos pumnal (for a change) în regina Andalilor și a primilor Oameni, Nearsa etc.

Încă o dată, toate aceste dezvoltări sunt posibile!  Suntem îndrăgostiți de Martin pentru că a transformat fantasy-ul fundamental, adaptându-l impecabil la REALITATE și mergând dincolo de ceea ce literatura mainstream are de obicei curajul să facă, mergând în locul geometric al marilor scriitori, prezentând, adică, o viziune asupra naturii intrinseci a umanității și a preumblării acesteia prin lume care este unică și-i poartă semnătura.  De mii de pagini sau sute de ore de vizionare am învățat că nu putem prezice niciodată ce se întâmplă cu personajele lui, știm că ce ne fascinează nu este neapărat povestea, ci capacitatea lui incredibilă de a descrie nu numai nenumărate fațete ale fiecărui personaj, făcându-ne să empatizăm (scurt și regretabil) până și cu Jeoffrey Lannister, dar mai ales evoluția fiecăruia în funcție de experiențele prin care trece.  Poziția personajelor lui variază neîncetat, Martin aruncă morala comună la gunoi, te pune continuu în fața oglinzii. E antiteza Hollywod-ului recent, multe personaje care aparent ”ar merita” să câștige partida sunt călcate în picioare de o realitate căreia pare să nu-i pese de CV-ul lor impresionant, multe personaje care ”ar merita” să fie arse pe rug, recte topite de dragon,  mor în brațele iubirii lor veșnice sau devin mari lorzi ai noii ordini mondiale, scuze, westerosiene.

Deci, da, sigur că absolut toate evenimentele din a doua parte a epidodului final sunt credibile, însă procesul evolutiv cu care Martin ne-a obișnuit lipsește cu desăvârșire!  Să faci un final atât de magnific, fără niciun cuvânt, în care descrii aproape perfect geografia sufletească a fiecăruia dintre cei trei Stark (pentru că Jon își refuză permanent zborul către genetica Targaryen și e clar că e a matter of choice). Sansa, care a avut întotdeauna a sense of entitlement demn de dispreț absolut, arătând cât de fragilă și nesigură este în secundele dinaintea primirii coroanei, conștientă, în sfârșit, că n-o merită. Jon, marșând superb spre un nou început dincolo de Zid (apropo, s-a prins cineva că niciun sibling nu vrea să rămână for the life of them acolo unde e regină Sansa the Grudging Bitch?), cu toate astea arătând cu douăzeci de ani mai bătrân din cauza poverii imense de vinovăție generate de crima semipremeditată instigată de Tyrion.  Și, în sfârșit, Arya, singura cu conștiința împăcată (despite being a Faceless Man, remember?) și ochi limpezi, acceptând cine este și mergând, ca de obicei, spre ceea ce o va face mai puternică sau o va ucide.

Da, să faci un final atât de magnific despre some of the Starks și să transformi ceea ce rămâne într-o scenă de stand-up comedy, vezi cretinăția lu Bran the Broken și subiectele care se discută în the small council… Ori nu-ți pasă, ori ești iremediabil dobitoc.

Revenind la elemente pozitive și remarcabile, din punct de vedere vizual sezonul 8 este superb de la cap la coadă. Deși înțeleg că pentru a păstra același nivel calitativ, HBO ar fi trebuit să investească enorm în cele câteva (măcar) epidoade necesare pentru a evita făcătura pe genunchi descrisă mai sus, sunt convinsă că ar fi meritat până și din punct de vedere financiar.

Să ne rugăm, deci, cu toții, pentru sănătatea lui GRRM, întru finalizarea ultimelor două volume din saga – singura speranță de a trece peste gustul amar lăsat de ineptitudinea de final a mogulilor de la Hollywood.

Advertisements

Decerebrări

Recent, stupoare pe două fronturi.

O fătucă venită de prin nu știu ce coclauri ale Rusiei lui Putin dă un interviu pe site-ul corporației.  Au o rubrică unde prezintă diverși angajați care par, în urma exercițiului, universal debili mintal, nu neapărat fiindcă ar da răspunsuri cretine, ci pentru că întrebările la care trebuie să răspundă sunt asa. Pe de altă parte, știind extrem de bine cultura austriacă, știu că răspunsurile trebuie aprobate în avans și sunt drastic cenzurate în cazul apariției oricărei sclipiri de sinceritate sau spontaneitate. Dar rusoaica n-are nevoie de ajutor în acest sens. Inițial declară că-și începe ziua cu câteva exerciții de yoga pentru a se ”energiza”. Ulterior mărturisește că sfatul pe care și l-ar fi dat ei înseși la 18 ani ar fi fost să devina vegană, oh, câte vieți ar fi salvat până s-a trezit.  Mai bagă niște responsabilitate socială și desigur dorința de a călători pentru a cunoaște oameni minunați și culturi de nu știu care.  Acum o să-mi spuneți ce mare lucru, încă o hipsteriță lobotomată, e plin târgul de ei (chiar dacă târgul ăsta e Viena). Problema este că mai jos cu două întrebări declară ce pasionată este de meseria ei și cât de fascinată de fluxul banilor. Meseria ei este una dintre cele mai venale idei care se pot inventa – mergers & acquisitions in cadrul unei bănci. Pentru neinițiați, asta înseamnă că găsești un client care nu e suficient de deștept să facă singur calculele de evaluare a pretului unei companii pe care dorește s-o cumpere sau s-o vândă și să intermediezi tu tranzacția pentru el, obținând un comision gras și fiind în general unul dintre cei mai corupți angajați posibili (toți iau șpăgi ori de la cumpărător ori de la vânzător pentru a influența calculele și astfel comisionul băncii). Iar fata noastră nu sesizează niciun fel de contradicție între declarațiile ei. Dacă avea peste 40 de ani, cred că i-aș fi trimis ”sictir” într-un mail, găseam eu echivalentul rusesc pe undeva. Așa, îi mai dau o șansă.

Al doilea motiv e Carmen Avram. Am aflat foarte recent că, dacă m-ar fi lăsat ambasada să votez (am stat la coadă de două ori fără sorți de izbândă), aș fi votat împotriva lui Carmen… La care țin din tot sufletul și pe care o cunosc suficient de bine ca să știu că atât candidatura pentru psd, cât si declarațiile ei stupefiante nu pot fi motivate nici de dorința de ascensiune politică, nici de avantaje materiale, nici de… sinceritate, adică nu poate crede aberațiile pe care le-a rostit. Singura variantă pe care o pot bănui valabilă este că e victima unui șantaj.  Probabil de natură personală, psihică sau emoțională. Și sper sincer și cald că va avea puterea și destul sprijin în jurul ei pentru a face ce trebuie mai devreme sau mai târziu.

Momente

Mariza, un Beijo de Saudade. Cristina Branco, Ai Vida. Reintoarcere completa la starea de emotie nealterata din copilarie si adolescenta cand poate nici nu gustasem si sigur nu muscasem barem o bucata din adevarul despre viata. in acelasi timp, definitie completa a lui. Da, numai muzica si literatura…

Oglindă crudă

Lupta mea (3 vol.)

Karl Ove Knausgård, Litera 2015. Trad. din norvegiană Roxana-Ema Dreve

Puternic adictivă ficţiunea autobiografică sau autoficţiunea acestui norvegian, probabil fiindcă face parte exact din generaţia mea.  Descriere detaliată şi extraordinar de directă, de lipsită de vopsele sau măcar draperii, a relaţiei personajului principal cu părinţii, cu nevasta, cu copiii.  Atât de evidentă apare minciuna societăţii în care trăim, încât nu se poate să nu te tulbure.  Nu, nimic nu e “pozitiv”, majoritatea indivizilor nu se descurcă să-şi depăşească angoasele induse de nişte bieţi părinţi care nu puteau mai mult.  Nu, faptul că nu există sens şi nu există transcendenţă nu e “bun”, şi nu, biologia nu-ţi poate oferi un sens.  Copiii, obligatoriu minunaţi şi la maximum iubiţi, obligatoriu în centrul atenţiei conform mentalităţii ăsteia new age, te scot în fapt din minţi, te obligă să renunţi la cel puţin jumătate din identitatea ta şi-ţi conferă extrem de des un patetic sentiment al eşecului, pentru că nu se poate să fii “un părinte bun”, tot ce poţi încerca e să le faci cât mai puţin rău.  Da, evident că “soluţia romantică” eşuează şi ea lamentabil, începând de la detalii stupide de zi cu zi.  Suntem nişte bolnavi psihici irecuperabili care trebuie să pretindă că sunt fericiţi sau cel puţin in the pursuit of hapiness.  Şi asta cei mai buni dintre noi – adică ei, creatorii, care-şi pot măcar câteva ceasuri imagina că au o menire.

Din Peru – alt glas

Trei săptămâni în Anzi

Marius Chivu, Humanitas 2016

Trei săptămâni în Anzi

De când n-am mai scris pe bietul blog – cred că e recordul, un an – am şi uitat cum se deschide, cum se postează, am uitat că m-a forţat wordpress-ul să-mi schimb parola acum câtăva vreme şi, evident, am uitat noua parolă. Mai rămâne să vedem dacă m-am întors cu rost sau nu.

Ca-n fiecare toamnă, am zburat la Bucureşti pentru Gaudeamus. De data asta am prins un weekend splendid, stat afară la terase şi cumpărat şerbet şi gem de fragi de la ţărăncile de la Romexpo. Aveţi idee dacă mai e cineva pe la tarabele alea pe 23 decembrie, care pică vinerea? Aş mai da o raită. Acum am avut mult prea puţin loc, valiza a fost ticsită de cărţi.

După aventura din Himalaya de acum patru ani şi succesul cărţii pe care i-a dedicat-o, Marius Chivu s-a hotărât să meargă taman în ţara pe care am descris-o pe-aici cu atâta lux de amănunte chiar atunci, în în 2012. În acelaşi stil cu hikingul cu şerpaşi, însoţită de fotografii splendide, Trei săptămâni în Anzi se numeşte noua lui ispravă şi prima carte de care m-am apucat în avionul spre Viena, după târg.

Cum autorul e cu adevărat montagnard şi dispus să înfrunte călătorii mult mai dificile şi lipsite de confort decât aş putea eu să-mi imaginez că voi mai face vreodată (deşi preumblatul prin India presupune măcar ceva disconfort psihologic, dacă nu neapărat transpiraţie şi pierdere de suflu), cartea mi-a adus şi noutăţi absolute pe lângă atât de necesara şi pasionanta diferenţă de perspectivă asupra locurilor pe care le-am văzut amândoi.  Ca şi jurnalul himalayan, Trei săptămâni în Anzi e scrisă fără note false, emfază sau preţiozităţi. E o simplă carte de călătorie pe care cred că oricine ar parcurge-o cu plăcere fie înainte de a pleca la drum, fie înainte de a zbura în Peru pe calea imaginaţiei.  Face exact ce trebuie: surprinde specificul cu ochi proaspăt, face paralele inedite, dă referinţe atât cât este nevoie fără să devină plicticos sau pedant, nu divaghează inutil şi nu inventează cu tot dinadinsul stări, senzaţii sau imagini care să-l pună în valoare pe el ca personaj şi autor în detrimentul peisajelor şi lumii pe care o descrie.  Marius Chivu împărtăşeşte cu bucurie, uneori cu frustrare sau stupoare, de multe ori cu umor, dar întotdeauna cu simplitate, experienţa pe care a trăit-o pe coclaurile amazoniene şi andine, lăsându-i cititorului libertate.  Nu te sufocă nici cu opiniile, nici cu sentimentele lui.  În schimb, documentarea serioasă şi referinţele literare te ghidează şi te încântă permanent.

Câteva vorbe despre conţinut.  Cartea urmăreşte traseul pe care l-au făcut cei doi Marius, unul categoric neturistic. Pentru a ajunge la Machu Picchu au ales un drum ocolit prin Choqueqirao, apoi au urcat pe vârful Nevado Mismi, unde se află izvorul Amazonului, au continuat cu Valea Sacră şi Canionul Colca, iar apoi au mers în nord pe coasta Pacificului în nişte locuri fascinante despre care eu habar n-aveam înainte de a citi.  Primul capitol e despre Lima şi sunt extrem de invidioasă pe descrierea pieţelor, superbă, care mie mi-a scăpat cu desăvârşire când am povestit aici de capitală.  Urmează Cuzco şi o grămadă de detalii istorice şi arhitectonice, apoi cinci capitole fermecătoare descriind drumul spre Machu Picchu, cu un ghid “muy rapido” care vorbeşte numai quechua şi pe care cei doi îl blestemă cu patimă fiindcă dispare în permanenţă împreună cu măgarul cărăuş al sacilor cu mâncare… Remarcabil popasul la Choquequirao – Leagănul de aur – la peste 3.000m altitudine, un sit arheologic la Imperiului Soarelui care-i dă ocazia autorului să ofere necesarele lămuriri istorice despre imperiul incaş şi cucerirea lui de către Pizzaro.  Nici apele termale de la Colcamayo nu-s de neglijat, mai ales pentru genunchiul bietului scriitor care clacase încă de la începutul călătoriei, chinuindu-l groaznic.  După inevitabilul Machu Picchu urmează un capitol despre câmpia păianjenilor, Urubamba, unul despre salinele de la Maras, pe Valea Sacră, apoi cel despre Arequipa, oraşul natal al lui Llosa cu superbe case coloniale, pe care mă enervez şi acum că n-am apucat să-l văd în 2012.  Urmează drumul spre Nevado Mismi, apoi urcuşul acestui munte extrem de dificil. O să vă placă ce surprinzător izvorăşte Amazonul. Canionul Colca, de două ori şi ceva mai adânc decât Grand Canion, apoi în final trei capitole absolut splendide pentru mine descriind locurile din nord de la ocean populate de alte triburi vechi, nişte câini negri superbi şi, în special, povestea din final despre Hemingway şi un pescar de 100 de ani care l-a cunoscut şi cu care povestesc ai noştri călători.

Două puncte merită îndeosebi remarcate.  Marius Chivu pare să aibă vocaţia prieteniei.  Îmi plac tare oamenii care ştiu să exprime admiraţie şi recunoştinţă în contextul descrierii unei apropieri prieteneşti, iar autorul o face în permanenţă la adresa tovarăşului său de drum.  Al doilea este felul în care se apropie de oamenii locului, fără sentimentalisme ieftine, dar şi fără prejudecăţi.  Aşa cum am scris şi despre Himalaya, naturaleţea şi onestitatea intelectuală a naratorului sunt de mare efect, conferă eleganţă poveştii şi trezesc imaginaţia şi curiozitatea cititorului.  Mi-ar plăcea să cred că cei care parcurg această carte vor fi inspiraţi să abordeze experienţa călătoriilor viitoare şi a descoperirii altor culturi cu aceeaşi prospeţime şi seriozitate cu care o face Marius Chivu aici.

Romanul complet al condiţiei umane

Solenoid – Mircea Cartarescu

Humanitas, 2015

Binge reading Solenoid, vreo 480 de pagini. De când l-am început, luni dimineaţă, nu mai pot să fac altceva, mi-e ciudă pe fiecare clipă în care-s obligată să pretind că mă interesează ce-am de lucru – acum sunt la birou, aşa că trebuie să scriu despre el, fiindcă nu pot citi.

(Nu cred că e o coincidenţă că am dat de cartea asta acum, exact când mă bântuie aceleaşi întrebări).

Nu e surprinzător că Mircea Cărtărescu a reuşit să scrie aşa ceva, întotdeauna a şi dorit, a şi ştiut că poate să dea o carte în care să cuprindă esenţa condiţiei umane.

Îmi amintesc de comentariile ignare şi sarcastice ale dulăilor de serviciu din timpul publicării Orbitorului cu privire la pretenţia lui MC de a scrie “romanul total” şi previzibilul eşec al unei atare încercări. Îmi amintesc şi mi-e milă de ei.  Cât au să sufere acum, dacă vor înţelege!

Finitudinea şi lipsa de sens, cele două fundamentale temeri ale omului, tortura, frustrarea şi chinul de a le transcende, într-un chip în care nu le-aţi putut exprima sau văzut expuse niciodată – asta veţi găsi în Solenoid. Personajul principal repetă în carte că nu vrea să scrie literatură, vrea să spună adevărul, fiindcă literatura e păcăleală şi evadare. Ce face M.C., evident, este să ne ofere adevărul sub forma celei mai bune literaturi posibile.

Să nu vă apucaţi de acest roman dacă n-aţi petrecut voi înşivă timp mult meditând la cele două temeri. Să nu vă apucaţi de el nici dacă vă doriţi răspunsuri sau să rămâneţi purtaţi de iluzii.

Si n-am citit decat jumatate…

Cateva pasaje:

p. 277: Niciun roman n-a aratat vreodata un drum, toate, dar absolut toate se resorb in inutilul neant al literaturii. Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamoteaza singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodata: cel de a te intelege pe tine insuti pana la capat, pana-n singura camera din labirintul mintii in care n-ai voie sa patrunzi.

p. 279: Nicio carte n-are sens daca nu e o Evanghelie.

p. 282: Esti damnat pentru totdeauna dac-ai trait fericit, dac-ai fost miliardar, mare actor sau mare savant sau mare scriitor, dac-ai luat premii si-ai fost ovationat minute intregi in picioare, in sali de teatru poleite cu aur. Esti mantuit daca esti cersetorul de la capat de pod care-a dezlegat enigma, a dat raspunsul si a gasit iesirea.

p. 316: Nu am trait degeaba, imi spun in fiecare clipa a vietii mele, fiindca n-am ajuns scriitor, fiindca sunt un biet profesor de romana, fiindca n-am nici familie, nici avere, nicio noima pe lume, sau fiindca traiesc si am sa mor printre ruine, in cel mai trist oras de pe fata pamantului. Ci pentru ca mi s-a pus o intrebare la care n-am aflat raspunsul, pentru ca am cerut si nu mi s-a dat, am batut si nu mi s-a deschis, am cautat si nu am gasit. Iata ratarea care ma inspaimanta.

 

Cum ai putea?

Da, cum ai putea sa-i spui unui copil, un copil pe care-l iubesti pentru cine este, si care te-ntreaba direct, cinstit, ce parere ai tu despre iubire?

O sa-l asculti pe J, si ai sa-i spui, incet, linistit, ca iubirea nu e altceva decat un remediu. Pentru o frica. Frica de moarte, frica de singuratate.

Si dupa aceea o sa te simti prost, incredibil de prost… Cum sa-i iei stralucirea si frumusetea acestui sentiment si sa-l aduci pe el in lumea celor “mari”? Cum poti, si cu ce drept, sa impui luciditatea ca stare?

Si cum sa-i spui ca, in acelasi timp, merita, merita sa fii acolo, si sa fii, si nu sa ai, si nu sa faci?

Ai avea nevoie de poezie.

Poate că da…

Soirs se întreabă într-o postare din 20 iulie (acută şi strălucitoare, ca de obicei) “cine ar mai putea aduce pe lume o conştiinţă liberă” în zilele noastre. În naivitatea mea, propun o posibilitate, un început. Citiţi-l pe Jiddu Krishnamurti – “Think on These Things”, o găsiţi aici. Puteţi vedea înregistrări video şi texte pe site-ul oficial. Unii dintre voi, cârcotaşi (şi pe bună dreptate!), îmi vor spune că J.K. ignoră mult prea suveran dimensiunea socială, că ideile lui de educaţie sunt prea desprinse de realitate. Am să vin şi am să vă întreb, atunci, dacă vă place realitatea asta.

P.S.: Nu, n-am luat-o razna şi nu vă trimit în ashram! 🙂 J.K. nu este reprezentantul sau misionarul niciunei religii şi nici al filozofiei hinduse. Nici vreun idiot de-ăsta “new age” cu “dezvoltare spirituală” gen. Iar eu nu susţin că deţine adevărul absolut sau că are vreo soluţie miracol. Numai că merită citit.

Am I from Austria?

Am fost in seara asta la un concert al lui Rainhard Fendrich in Heldenplatz. Vis-a-vis de palatul Hofburg, in Volksgarten, mai in inima Vienei decat aproape orice altceva. Asa cum presedintele olandez al bancii mele din Romania, desi de 12 ani in tara si casatorit de 20 cu o romanca, nu auzise in 2002 de Gabriel Liiceanu, asa nici eu nu am avut nici cea mai vaga idee pana in seara asta la ora 6 de existenta lui Fendrich. Or Fendrich e un real simbol national (cel putin pentru vienezi) si are un hit, cu titlul ‘I Am from Austria’, care e, practic, al doilea imn. In care spune (intr-un dialect la care eu, neinitiata, n-am avut desigur acces) ceva gen sunteti vai de capul vostru, dar eu va iubesc. L-as asemana cu Andries, ca idee, in Romania (mistocareala de cliseele nationale si universale, muzica acceptabila, versuri destepte).

Iar la final, cand inganam pe-acol’ cu toata lumea “I am from Austria”, mi-am dat seama brusc, socant, pentru prima oara, ca nu mint decat pe trei sferturi! Bunicul meu matern, Axente,  s-a nascut in Panade, un sat din apropiere de Blaj, la 1900 si’un fartai. Idifta, muiere-sa, la fel. Supusi habsburgici sadea. E drept, bunicu’ imi povestea pana sa moara, cand eu aveam vreo 12 ani, ca grofu’ nu-l lasa sa-si pasca vacile pe pasunea de pe domeniu.  Ei bine, sper ca  bunicu’ Axente s-a simtit razbunat acum vreun an, cand m-a invitat un (fost, Austria a desfiintat titlurile nobiliare) conte la bal la castel. Herzog, Graf, sper sa fie totuna pentru bunica-miu, care era un mare personaj – sfatos, cum se spune pe la ei. Ca de, nepoata, talpa tarii, prima generatie incaltata, a primit invitatia galantului tanar conte de a-si freca coatele cu blazoanele si stemele – cum ar veni, pe usa din fata, nu ca servitoarea unguroaica hoata!

Axente si Idifta au avut zece copii, din care le-au trait 8. Maica-mea a fost a noua si singura din neam care s-o dus la Bucuresti la faculta.  Care din frati cu bani, care cu carne cu unsoare, care cu gandu’ cel bun, au tinut-o pe ocosa familiei la scoala la Bucuresti.

N-am sa uit niciodata diminetile din Panade, cand mancam cea mai buna mancare din lume. Bunica-mea avea cuptor de paine in curte, langa sura, se trezea la 4 si cocea acele fomidabile pite ardelenesti. Cand ne trezeam, painea era inca fierbinte si o inmuiam in lapte covasat, facut din laptele muls ieri de la vacile din grajdul de sub sura.  Cand ne strangeam mai multi, bunicu’ taia un vitel si mancam cu totii, 25-30 de oameni la masa pusa in sura, tocana fierbinte de vitel proaspat, dupa traditionala supa grasa de gaina cu taietei de casa.

Cand s-a insurat cel mai varstnic var al meu, au fost cinci sute de oameni invitati la caminul cultural din sat. De gatit pentru toata adunarea, am gatit noi, femeile si fetele din neam.  Am curatat la crumpene, jumulit la gaini si despanusat la cucuruz doua zile, de nu-mi mai simteam nicio parte din corp, ca nu puteam sa se creada ca-s prea mandra si prea de la Bucuresti sa nu muncesc cot la cot cu femeile a caror vorba n-o pricepeam nici pe jumatate. Vorbim de anii 80 si totul decurgea perfect medieval, sunt convinsa ca obiceiurile cu stropitul casei miresei si alte traznai erau la fel ca-n urma cu 500 de ani. Relatiile –  la fel.

Varul care s-a insurat atunci, in 85, e acum in Detroit. A plecat in 90, parasindu-si cariera de muncitor la celebra fabrica de la Cugir, si s-a angajat mecanic auto intr-un service.  Acum e designer de motoare la GM, are secretara, case si masini, vorbeste engleza cu accent ardelenesc si si-a trimis ambii copii la colegiu. M-am intalnit acum o luna cu tatal lui, cel mai varstnic frate al mamei, 92 de ani, care imi ameninta iubitul ca inca mai poate sa franga un om in doua. Nevasta-sa, tusa Neli, 90, ne-a povestit cum a zburat singura in America sa-si vada baiatul. Exista un dumnezeu al ardelenilor, desigur…  Tusa Neli nu prea stie sa citeasca (iar vorba ei in romaneste nu cred c-o intelege nimeni care n-a crescut in Ardeal), deci e un mister cum a schimbat 2 aeroporturi…

Iernile petrecute cu mama in turneu la rudele din Ardeal ascund amintiri de o nostalgie tulburatoare. Pe la 10 ani, cu doua zile inainte de revelion, am descoperit in casa matusii mele de la Tg. Mures una dintre cele mai importante carti ale copilariei mele –  Ciresarii. Nu am sa uit niciodata cum am reusit sa citesc noaptea, intr-o casa cu doua camere in care dormeau opt oameni, toate cele cinci volume fara sa ma vada nimeni. Nu puteam sa ma gandesc la nimic altceva, a fost o cruciada, a fost un secret arzator, vorba lui Zweig. Ma ascunsesem in noaptea de Revelion in camera Corinei, verisoara mea, cu cartea sub cearsaf, Corina m-a gasit si m-a dus vis-a-vis la prietena ei cea mai buna, Adina. Pentru ca fetele aveau 18 ani si interesele aferente, au vorbit numai despre sex si incercau sa ma atraga in joc. Tin minte ca astazi ca, atunci cand puneau a nu stiu cata oara la magnetofon Voulez vous coucher avec moi, am reusit sa ma sustrag prin umbra, sa fug inapoi apartamentul de peste culoarul sinistrului bloc comunist, in a carui sufragerie parintii sarbatoreau in continuare, sa merg tiptil in dormitor si sa-mi-i iau in brate pe Tic si pe Victor, la ale caror aventuri visasem sa fiu parte toata seara.

La Sebes, la unchiul meu favorit, mi-au fost biciuiti in contradictoriu pentru prima oara tinerii mei nervi de adolescenta. Era o noapte de Ajun in care ningea ca-n povesti si am pornit cu varul meu cel mare si colegii lui de liceu (ei aveau 18 ani, eu aproape 14) la colindat pe la casele oamenilor. Era anul de gratie 1988 si eram indragostita lulea de acum celebrul M.M., atunci un necunoscut fermecator care-mi canta la chitara pe strada Bodesti. Seara de colinde cantate sub feresti, ale caror cuvinte le-am invatat treptat, cu fiecare casa, vreo douazeci, dupa care gazdele te invitau la palinca, vin fiert si cozonac, imi ramane in memorie ca una dintre cele mai intense experiente pe care le-am trait. Odata ce pretextul colindatului a cazut si ne-am strans acasa la unul dintre colegii varului meu pentru ceaiul dansant la care tanjeam cu totii, omagiile amoroase pe care le-am primit de la vreo patru dintre junii sebeseni m-au facut sa-mi pierd mintile si sa scriu in jurnal un naiv “oare chiar il iubesc pe…” 🙂

Pe niciunul dintre oamenii astia nu i-a bantuit niciodata, macar o secunda, vreo intrebare fundamentala despre conditia umana. Sunt un clan invincibil si de neclintit care pune (ca si americanii in ultima vreme) pret exclusiv pe biologie si fantasme traditionale (familie, copii, credinta, natiune, o versiune primitiva de morala).  Inclinatiile lor artistice sunt sublime, dar lipsesc cu desavarsire. Nu au pic de simt al autoironiei, nu inteleg ca, urmandu-si orbeste propriile interese, calca adesea in picioare pana si acea morala pe care cu glorie si ardeleneasca pasiune o exalta, dar sunt plini de o culoare si un farmec carora putini din afara le pot rezista. Odraslele lor sunt raspandite prin Canada, Spania, Italia, Elvetia, Turcia sau Danemarca, dar vorbesc de fiecare data cu mine engleza, germana sau spaniola cu accent puternic de Ardeal. Caragiale s-ar distra copios. Cam atat am de spus despre Romania profunda… Cine-si aduce aminte de celalalt post al meu despre ascendenta pe linie paterna, stie ce vreau sa spun.

Uneori viata e de-o ironie de-a dreptul incredibila.  I am from Austria… Serios?

Răceala

Inside the Third Reich – Memoirs by Albert Speer

Galahad Books, New York 1995.  Translated from the German by Richard and Clara Winston

Tocmai terminasem de citit o ediţie abdridged a cărţii lui Saul Friedländer, “Nazi Germany and the Jews” (publicată în 2009, o găsiţi aici) şi mă plângeam de structură.  Nu ştiu dacă e vina scriitoarei care a realizat versiunea prescurtată, însă cartea lui Friedländer m-a lăsat cu o senzaţie de frustrare.  Are foarte multă informaţie fără pic de sentimentalism sau stil (cele mai lirice pasaje sunt citatele din “Jurnalul” lui Sebastian), istorie pură, expusă cronologic, descriind ce a făcut regimul nazist în privinţa evreilor între 1933 şi 1945.  Frustrarea mea provine din firul combinat cronologic şi geografic ales de autor – sare de la o regiune la alta şi de la un personaj la altul şi nu rămâi cu o imagine clară despre ce s-a întâmplat de ex. cu evreii în Olanda sub Seyss-Inquart sau cu cei din Franţa, cum a evoluat atitudinea lui Hitler, acţiunile lui Himmler etc.  Asta pe de o parte. Pe de altă parte, atitudinea complet detaşată şi obiectivă, lipsită de accente nu doar vindicative, ci şi emoţionale de orice fel, deşi admirabilă dpdv profesional, limitează cumva impactul psihologic asupra cititorului. Dincolo de toate astea, însă, toate cărţile bune despre WW2 şi holocaust mă menţin ca un magnet în temă, îmi trebuie mai mult, mă obsedează. Cu atât mai mult în prezentul recent, când mi se pare că evenimentele curente îi determină pe mulţi să ia poziţie faţă de musulmani cu nişte argumente dezolant de similare cu cele pe care le găsesc prin discursurile antisemite din vremea nazismului.

J. mi-a spus atunci că are memoriile lui Speer, pe care vroiam de mult să le citesc, în engleză.  Le văzusem acum ceva ani aici în librărie, însă mi se păruse prea ambiţios să le încerc în germană, aş fi pierdut prea mult.  Le-am terminat în noaptea asta, aici la Sarajevo, după ce am cărat volumul cartonat de peste 500 de pagini şi 2kg timp de trei săptămâni prin metrouri, avioane, trenuri şi automobile, citind în fiecare 5 minute libere.  Fascinant!  După ce mă plânsesem de proza seacă şi lipsită de emoţie şi senzaţie a lui Friedländer… Am dat de un personaj implicat personal, direct, complet, de partea greşită a baricadei, un tip care-şi scrie memoriile pentru posteritate. Fireşte că mă aşteptam la o şarjă emoţională de proporţii, la pledoarii, la revelaţii, la lupte de conştiinţă, la dramă în deplină desfăşurare de forţe!  Şi da, toate astea există, însă există în fundal… în istoria în sine, în evenimente.  Dar nici urmă de ele în interiorul individului Albert Speer!  Mărturiseşte vinovăţii, revelaţii, momente de tensiune psihologică şi interioară extremă, sentimente tumultoase şi contradictorii. Dar o face cu nişte cuvinte pe hârtie şi e atât de evident, pentru mine, că acolo rămâne, la nivelul unei scrijelituri pe pagină, încât totul devine aproape ridicol, suprarealist. Nu pot încă să-mi dau seama dacă efortul de a se prezenta pe sine, regimul şi pe cei din jur în mod obiectiv a dus la asta, dacă a cenzurat adică în mod conştient orice urmă de adevăr al fiinţei proprii, de simţire, sau dacă imaginea de fantoşă, de ins fără adâncime şi umanitate, este chiar reprezentarea lui fidelă. Numai la memoriile lui Adrian Marino am mai avut frisonul ăsta, sentimentul că am trecut prin povestea unei vieţi dar nu ştiu dacă-i a unei făpturi umane sau nu…

Va urma

« Older entries