Romanul complet al condiţiei umane

Solenoid – Mircea Cartarescu

Humanitas, 2015

Binge reading Solenoid, vreo 480 de pagini. De când l-am început, luni dimineaţă, nu mai pot să fac altceva, mi-e ciudă pe fiecare clipă în care-s obligată să pretind că mă interesează ce-am de lucru – acum sunt la birou, aşa că trebuie să scriu despre el, fiindcă nu pot citi.

(Nu cred că e o coincidenţă că am dat de cartea asta acum, exact când mă bântuie aceleaşi întrebări).

Nu e surprinzător că Mircea Cărtărescu a reuşit să scrie aşa ceva, întotdeauna a şi dorit, a şi ştiut că poate să dea o carte în care să cuprindă esenţa condiţiei umane.

Îmi amintesc de comentariile ignare şi sarcastice ale dulăilor de serviciu din timpul publicării Orbitorului cu privire la pretenţia lui MC de a scrie “romanul total” şi previzibilul eşec al unei atare încercări. Îmi amintesc şi mi-e milă de ei.  Cât au să sufere acum, dacă vor înţelege!

Finitudinea şi lipsa de sens, cele două fundamentale temeri ale omului, tortura, frustrarea şi chinul de a le transcende, într-un chip în care nu le-aţi putut exprima sau văzut expuse niciodată – asta veţi găsi în Solenoid. Personajul principal repetă în carte că nu vrea să scrie literatură, vrea să spună adevărul, fiindcă literatura e păcăleală şi evadare. Ce face M.C., evident, este să ne ofere adevărul sub forma celei mai bune literaturi posibile.

Să nu vă apucaţi de acest roman dacă n-aţi petrecut voi înşivă timp mult meditând la cele două temeri. Să nu vă apucaţi de el nici dacă vă doriţi răspunsuri sau să rămâneţi purtaţi de iluzii.

Si n-am citit decat jumatate…

Cateva pasaje:

p. 277: Niciun roman n-a aratat vreodata un drum, toate, dar absolut toate se resorb in inutilul neant al literaturii. Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamoteaza singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodata: cel de a te intelege pe tine insuti pana la capat, pana-n singura camera din labirintul mintii in care n-ai voie sa patrunzi.

p. 279: Nicio carte n-are sens daca nu e o Evanghelie.

p. 282: Esti damnat pentru totdeauna dac-ai trait fericit, dac-ai fost miliardar, mare actor sau mare savant sau mare scriitor, dac-ai luat premii si-ai fost ovationat minute intregi in picioare, in sali de teatru poleite cu aur. Esti mantuit daca esti cersetorul de la capat de pod care-a dezlegat enigma, a dat raspunsul si a gasit iesirea.

p. 316: Nu am trait degeaba, imi spun in fiecare clipa a vietii mele, fiindca n-am ajuns scriitor, fiindca sunt un biet profesor de romana, fiindca n-am nici familie, nici avere, nicio noima pe lume, sau fiindca traiesc si am sa mor printre ruine, in cel mai trist oras de pe fata pamantului. Ci pentru ca mi s-a pus o intrebare la care n-am aflat raspunsul, pentru ca am cerut si nu mi s-a dat, am batut si nu mi s-a deschis, am cautat si nu am gasit. Iata ratarea care ma inspaimanta.

 

Cum ai putea?

Da, cum ai putea sa-i spui unui copil, un copil pe care-l iubesti pentru cine este, si care te-ntreaba direct, cinstit, ce parere ai tu despre iubire?

O sa-l asculti pe J, si ai sa-i spui, incet, linistit, ca iubirea nu e altceva decat un remediu. Pentru o frica. Frica de moarte, frica de singuratate.

Si dupa aceea o sa te simti prost, incredibil de prost… Cum sa-i iei stralucirea si frumusetea acestui sentiment si sa-l aduci pe el in lumea celor “mari”? Cum poti, si cu ce drept, sa impui luciditatea ca stare?

Si cum sa-i spui ca, in acelasi timp, merita, merita sa fii acolo, si sa fii, si nu sa ai, si nu sa faci?

Ai avea nevoie de poezie.

Poate că da…

Soirs se întreabă într-o postare din 20 iulie (acută şi strălucitoare, ca de obicei) “cine ar mai putea aduce pe lume o conştiinţă liberă” în zilele noastre. În naivitatea mea, propun o posibilitate, un început. Citiţi-l pe Jiddu Krishnamurti – “Think on These Things”, o găsiţi aici. Puteţi vedea înregistrări video şi texte pe site-ul oficial. Unii dintre voi, cârcotaşi (şi pe bună dreptate!), îmi vor spune că J.K. ignoră mult prea suveran dimensiunea socială, că ideile lui de educaţie sunt prea desprinse de realitate. Am să vin şi am să vă întreb, atunci, dacă vă place realitatea asta.

P.S.: Nu, n-am luat-o razna şi nu vă trimit în ashram!🙂 J.K. nu este reprezentantul sau misionarul niciunei religii şi nici al filozofiei hinduse. Nici vreun idiot de-ăsta “new age” cu “dezvoltare spirituală” gen. Iar eu nu susţin că deţine adevărul absolut sau că are vreo soluţie miracol. Numai că merită citit.

Am I from Austria?

Am fost in seara asta la un concert al lui Rainhard Fendrich in Heldenplatz. Vis-a-vis de palatul Hofburg, in Volksgarten, mai in inima Vienei decat aproape orice altceva. Asa cum presedintele olandez al bancii mele din Romania, desi de 12 ani in tara si casatorit de 20 cu o romanca, nu auzise in 2002 de Gabriel Liiceanu, asa nici eu nu am avut nici cea mai vaga idee pana in seara asta la ora 6 de existenta lui Fendrich. Or Fendrich e un real simbol national (cel putin pentru vienezi) si are un hit, cu titlul ‘I Am from Austria’, care e, practic, al doilea imn. In care spune (intr-un dialect la care eu, neinitiata, n-am avut desigur acces) ceva gen sunteti vai de capul vostru, dar eu va iubesc. L-as asemana cu Andries, ca idee, in Romania (mistocareala de cliseele nationale si universale, muzica acceptabila, versuri destepte).

Iar la final, cand inganam pe-acol’ cu toata lumea “I am from Austria”, mi-am dat seama brusc, socant, pentru prima oara, ca nu mint decat pe trei sferturi! Bunicul meu matern, Axente,  s-a nascut in Panade, un sat din apropiere de Blaj, la 1900 si’un fartai. Idifta, muiere-sa, la fel. Supusi habsburgici sadea. E drept, bunicu’ imi povestea pana sa moara, cand eu aveam vreo 12 ani, ca grofu’ nu-l lasa sa-si pasca vacile pe pasunea de pe domeniu.  Ei bine, sper ca  bunicu’ Axente s-a simtit razbunat acum vreun an, cand m-a invitat un (fost, Austria a desfiintat titlurile nobiliare) conte la bal la castel. Herzog, Graf, sper sa fie totuna pentru bunica-miu, care era un mare personaj – sfatos, cum se spune pe la ei. Ca de, nepoata, talpa tarii, prima generatie incaltata, a primit invitatia galantului tanar conte de a-si freca coatele cu blazoanele si stemele – cum ar veni, pe usa din fata, nu ca servitoarea unguroaica hoata!

Axente si Idifta au avut zece copii, din care le-au trait 8. Maica-mea a fost a noua si singura din neam care s-o dus la Bucuresti la faculta.  Care din frati cu bani, care cu carne cu unsoare, care cu gandu’ cel bun, au tinut-o pe ocosa familiei la scoala la Bucuresti.

N-am sa uit niciodata diminetile din Panade, cand mancam cea mai buna mancare din lume. Bunica-mea avea cuptor de paine in curte, langa sura, se trezea la 4 si cocea acele fomidabile pite ardelenesti. Cand ne trezeam, painea era inca fierbinte si o inmuiam in lapte covasat, facut din laptele muls ieri de la vacile din grajdul de sub sura.  Cand ne strangeam mai multi, bunicu’ taia un vitel si mancam cu totii, 25-30 de oameni la masa pusa in sura, tocana fierbinte de vitel proaspat, dupa traditionala supa grasa de gaina cu taietei de casa.

Cand s-a insurat cel mai varstnic var al meu, au fost cinci sute de oameni invitati la caminul cultural din sat. De gatit pentru toata adunarea, am gatit noi, femeile si fetele din neam.  Am curatat la crumpene, jumulit la gaini si despanusat la cucuruz doua zile, de nu-mi mai simteam nicio parte din corp, ca nu puteam sa se creada ca-s prea mandra si prea de la Bucuresti sa nu muncesc cot la cot cu femeile a caror vorba n-o pricepeam nici pe jumatate. Vorbim de anii 80 si totul decurgea perfect medieval, sunt convinsa ca obiceiurile cu stropitul casei miresei si alte traznai erau la fel ca-n urma cu 500 de ani. Relatiile –  la fel.

Varul care s-a insurat atunci, in 85, e acum in Detroit. A plecat in 90, parasindu-si cariera de muncitor la celebra fabrica de la Cugir, si s-a angajat mecanic auto intr-un service.  Acum e designer de motoare la GM, are secretara, case si masini, vorbeste engleza cu accent ardelenesc si si-a trimis ambii copii la colegiu. M-am intalnit acum o luna cu tatal lui, cel mai varstnic frate al mamei, 92 de ani, care imi ameninta iubitul ca inca mai poate sa franga un om in doua. Nevasta-sa, tusa Neli, 90, ne-a povestit cum a zburat singura in America sa-si vada baiatul. Exista un dumnezeu al ardelenilor, desigur…  Tusa Neli nu prea stie sa citeasca (iar vorba ei in romaneste nu cred c-o intelege nimeni care n-a crescut in Ardeal), deci e un mister cum a schimbat 2 aeroporturi…

Iernile petrecute cu mama in turneu la rudele din Ardeal ascund amintiri de o nostalgie tulburatoare. Pe la 10 ani, cu doua zile inainte de revelion, am descoperit in casa matusii mele de la Tg. Mures una dintre cele mai importante carti ale copilariei mele –  Ciresarii. Nu am sa uit niciodata cum am reusit sa citesc noaptea, intr-o casa cu doua camere in care dormeau opt oameni, toate cele cinci volume fara sa ma vada nimeni. Nu puteam sa ma gandesc la nimic altceva, a fost o cruciada, a fost un secret arzator, vorba lui Zweig. Ma ascunsesem in noaptea de Revelion in camera Corinei, verisoara mea, cu cartea sub cearsaf, Corina m-a gasit si m-a dus vis-a-vis la prietena ei cea mai buna, Adina. Pentru ca fetele aveau 18 ani si interesele aferente, au vorbit numai despre sex si incercau sa ma atraga in joc. Tin minte ca astazi ca, atunci cand puneau a nu stiu cata oara la magnetofon Voulez vous coucher avec moi, am reusit sa ma sustrag prin umbra, sa fug inapoi apartamentul de peste culoarul sinistrului bloc comunist, in a carui sufragerie parintii sarbatoreau in continuare, sa merg tiptil in dormitor si sa-mi-i iau in brate pe Tic si pe Victor, la ale caror aventuri visasem sa fiu parte toata seara.

La Sebes, la unchiul meu favorit, mi-au fost biciuiti in contradictoriu pentru prima oara tinerii mei nervi de adolescenta. Era o noapte de Ajun in care ningea ca-n povesti si am pornit cu varul meu cel mare si colegii lui de liceu (ei aveau 18 ani, eu aproape 14) la colindat pe la casele oamenilor. Era anul de gratie 1988 si eram indragostita lulea de acum celebrul M.M., atunci un necunoscut fermecator care-mi canta la chitara pe strada Bodesti. Seara de colinde cantate sub feresti, ale caror cuvinte le-am invatat treptat, cu fiecare casa, vreo douazeci, dupa care gazdele te invitau la palinca, vin fiert si cozonac, imi ramane in memorie ca una dintre cele mai intense experiente pe care le-am trait. Odata ce pretextul colindatului a cazut si ne-am strans acasa la unul dintre colegii varului meu pentru ceaiul dansant la care tanjeam cu totii, omagiile amoroase pe care le-am primit de la vreo patru dintre junii sebeseni m-au facut sa-mi pierd mintile si sa scriu in jurnal un naiv “oare chiar il iubesc pe…”🙂

Pe niciunul dintre oamenii astia nu i-a bantuit niciodata, macar o secunda, vreo intrebare fundamentala despre conditia umana. Sunt un clan invincibil si de neclintit care pune (ca si americanii in ultima vreme) pret exclusiv pe biologie si fantasme traditionale (familie, copii, credinta, natiune, o versiune primitiva de morala).  Inclinatiile lor artistice sunt sublime, dar lipsesc cu desavarsire. Nu au pic de simt al autoironiei, nu inteleg ca, urmandu-si orbeste propriile interese, calca adesea in picioare pana si acea morala pe care cu glorie si ardeleneasca pasiune o exalta, dar sunt plini de o culoare si un farmec carora putini din afara le pot rezista. Odraslele lor sunt raspandite prin Canada, Spania, Italia, Elvetia, Turcia sau Danemarca, dar vorbesc de fiecare data cu mine engleza, germana sau spaniola cu accent puternic de Ardeal. Caragiale s-ar distra copios. Cam atat am de spus despre Romania profunda… Cine-si aduce aminte de celalalt post al meu despre ascendenta pe linie paterna, stie ce vreau sa spun.

Uneori viata e de-o ironie de-a dreptul incredibila.  I am from Austria… Serios?

Răceala

Inside the Third Reich – Memoirs by Albert Speer

Galahad Books, New York 1995.  Translated from the German by Richard and Clara Winston

Tocmai terminasem de citit o ediţie abdridged a cărţii lui Saul Friedländer, “Nazi Germany and the Jews” (publicată în 2009, o găsiţi aici) şi mă plângeam de structură.  Nu ştiu dacă e vina scriitoarei care a realizat versiunea prescurtată, însă cartea lui Friedländer m-a lăsat cu o senzaţie de frustrare.  Are foarte multă informaţie fără pic de sentimentalism sau stil (cele mai lirice pasaje sunt citatele din “Jurnalul” lui Sebastian), istorie pură, expusă cronologic, descriind ce a făcut regimul nazist în privinţa evreilor între 1933 şi 1945.  Frustrarea mea provine din firul combinat cronologic şi geografic ales de autor – sare de la o regiune la alta şi de la un personaj la altul şi nu rămâi cu o imagine clară despre ce s-a întâmplat de ex. cu evreii în Olanda sub Seyss-Inquart sau cu cei din Franţa, cum a evoluat atitudinea lui Hitler, acţiunile lui Himmler etc.  Asta pe de o parte. Pe de altă parte, atitudinea complet detaşată şi obiectivă, lipsită de accente nu doar vindicative, ci şi emoţionale de orice fel, deşi admirabilă dpdv profesional, limitează cumva impactul psihologic asupra cititorului. Dincolo de toate astea, însă, toate cărţile bune despre WW2 şi holocaust mă menţin ca un magnet în temă, îmi trebuie mai mult, mă obsedează. Cu atât mai mult în prezentul recent, când mi se pare că evenimentele curente îi determină pe mulţi să ia poziţie faţă de musulmani cu nişte argumente dezolant de similare cu cele pe care le găsesc prin discursurile antisemite din vremea nazismului.

J. mi-a spus atunci că are memoriile lui Speer, pe care vroiam de mult să le citesc, în engleză.  Le văzusem acum ceva ani aici în librărie, însă mi se păruse prea ambiţios să le încerc în germană, aş fi pierdut prea mult.  Le-am terminat în noaptea asta, aici la Sarajevo, după ce am cărat volumul cartonat de peste 500 de pagini şi 2kg timp de trei săptămâni prin metrouri, avioane, trenuri şi automobile, citind în fiecare 5 minute libere.  Fascinant!  După ce mă plânsesem de proza seacă şi lipsită de emoţie şi senzaţie a lui Friedländer… Am dat de un personaj implicat personal, direct, complet, de partea greşită a baricadei, un tip care-şi scrie memoriile pentru posteritate. Fireşte că mă aşteptam la o şarjă emoţională de proporţii, la pledoarii, la revelaţii, la lupte de conştiinţă, la dramă în deplină desfăşurare de forţe!  Şi da, toate astea există, însă există în fundal… în istoria în sine, în evenimente.  Dar nici urmă de ele în interiorul individului Albert Speer!  Mărturiseşte vinovăţii, revelaţii, momente de tensiune psihologică şi interioară extremă, sentimente tumultoase şi contradictorii. Dar o face cu nişte cuvinte pe hârtie şi e atât de evident, pentru mine, că acolo rămâne, la nivelul unei scrijelituri pe pagină, încât totul devine aproape ridicol, suprarealist. Nu pot încă să-mi dau seama dacă efortul de a se prezenta pe sine, regimul şi pe cei din jur în mod obiectiv a dus la asta, dacă a cenzurat adică în mod conştient orice urmă de adevăr al fiinţei proprii, de simţire, sau dacă imaginea de fantoşă, de ins fără adâncime şi umanitate, este chiar reprezentarea lui fidelă. Numai la memoriile lui Adrian Marino am mai avut frisonul ăsta, sentimentul că am trecut prin povestea unei vieţi dar nu ştiu dacă-i a unei făpturi umane sau nu…

Va urma

Despre simplitate

Stoner – John Williams

Vintage Books London, Random House 2012

Filosofiatis m-a incitat sa scriu despre minunatul roman al lui John Williams, veti afla de aici cat a fost de ignorat de cititori (si critici, spre deosebire de Yates) la timpul publicarii. Ma gandeam ca unul dintre motivele din care n-am mai scris de mult despre carti a fost neintalnirea cu vreuna cu adevarat magnifica – ii multumesc mult lui Valeriu Gherghel ca mi-a readus in prezent senzatia pe care mi-a produs-o Stoner.  Am cules cartea absolut intamplator de pe raft prin primavara, atrasa exact de legatura pe care am facut-o cu Richard Yates – era descrisa ca “cel mai bun roman pe care nu l-ati citit”, o redescoperire a unui scriitor ramas necunoscut pe nedrept. Curgerea, frumusetea si, mai ales, simplitatea cu care omul acesta dezvaluie miscari sufletesti indescriptibile m-au cucerit de la primul la ultimul rand, a fost o experienta de neuitat.

Un pic de spoiler din carte, pentru a introduce un citat formidabil, care sper ca va ilumina un pic din ce vreau sa spun. Copilul unei familii de fermieri saraci din Missouri ajunge la universitatea din statul respectiv, trimis de tata sa studieze agricultura, cu conditia de a se intretine muncind pentru familia unor rude indepartate. Tatal spune ca el n-a putut sa studieze – speranta lui, nespusa, e ca fiul va reveni si va continua linistita si anosta viata de fermier.  Tanarul se supune, o duce greu, inainteaza vascos, confuz, pana la intrebarea unui profesor de engleza despre un sonet al lui Shakespeare, la care nu izbuteste sa raspunda… Renunta atunci la agricultura, incepe sa citeasca literatura si incepe, incet, sa fie constient de el insusi – la nivel incipient, primar.  Ramane, totusi confuz. Cu un an inainte de a termina colegiul, acelasi profesor de engleza il cheama sa discute. Il intreaba daca vrea sa se intoarca la ferma, iar tanarul nostru raspunde nu, surprins el insusi de cat de hotarat ii e raspunsul. Profesorul ii explica posibilitatile de a ramane in universitate – master, doctorat, teaching. Si il intreaba cum de nu stie asta despre el insusi, ca trebuie sa fie profesor – tanarul il intreaba daca e sigur, iar profesorul spune da, pentru ca e clar, “you are in love, it’s as simple as that”. Dupa acest moment intervine citatul despre care va povesteam:

“It was as simple as that. He was aware that he nodded to Sloane and said something inconsequential. Then he was walking out of the office. His lips were tingling and his fingertips were numb; he walked as if he were asleep, yet he was intensely aware of his surroundings. He brushed against the polished wooden walls in the corridor and he thought he could feel the warmth and age of the wood; he went slowly down the stairs and wondered at the veined cold marble that seemed to slip a little beneath his feet. In the halls the voices of the students became distinct and individual out of the hushed murmur, and their faces were close and strange and familiar. He went out of Jesse Hall into the morning, and the grayness no longer seemed to oppress the campus; it led his eyes outward and upward into the sky, where he looked as if toward a possibility for which he had no name.”

Uitati-va atent, va rog, la insiruirea de cuvinte de mai sus. Nu exista nicio figura de stil mai complicata decat un adjectiv amarat, nicio idee, filozofie, nicio revelatie, nici vreo descriere a omului, nimic explicit despre ce simte sau ce gandeste.  Cu toate astea, cand se sfarseste paragraful, esti in interiorul lui Stoner, privesti lumea prin ochii lui.

La fel ca la Alice Munro, Carson McCullers sau Richard Yates, pe care i-am descoperit tarziu si de care m-am indragostit irevocabil, protagonistul lui John Williams nu are nimic dintr-un “erou de roman”.  Spre deosebire de ceilalti trei, insa, Williams nu-i da lui Stoner nici macar capacitatea sau dorinta de a se autoiluziona. Visul american, the pursuit of happiness, ii e complet strain.  Stoner inoata prin viata ca printr-un acvariu plin de lichid vascos si opac.  Uneori lichidul se ilumineaza, printr-un har pe care Stoner nu-l cerceteaza, dar o putere opresiva (societatea si regulile ei, propria educatie, lipsa de imaginatie) mentine peretii acvariului intacti…

Filozofiatis spune undeva ca s-a apreciat ca titlul neinspirat a fost una dintre sursele slabei receptari. In secunda asta mi-a trecut prin cap ca Williams a fost genial, numele personajului nu e intamplator. Stoner isi scrie destinul, el insusi (sau societatea si educatia care l-au produs si ale caror conditionari nu le poate transcende) e piatra care-l tine la fundul acvariului.

Sigur ca publicul american nu poate intelege un personaj ca Stoner, care pare sa traiasca cu constiinta ca el nu reprezinta nimic.  Sigur ca nu poate empatiza cu el.  Cu un om nesigur, confuz, temator.  Intr-o lume isterica in care a fi puternic, individualist, e cheia “succesului”, personajul lui Williams e ceva care nu te intereseaza, nu te inspira si te mai si deprima prin povestea lui nefericita.

Insa voua va spun ca John Williams stie a scrie ca nimeni altul. Semnificatiile vietii umane in fiecare aspect al ei ti se daruiesc printr-o proza de o simplitate uluitoare. Citesti si simti, citesti.

Intrebarea aceea pe care fiecare cititor adevarat si-o pune, daca e acolo fiindca e evazionist sau fiindca vrea sa inteleaga mai mult despre natura umana si despre sine, isi pierde aici semnificatia, pentru ca John Williams izbuteste sa-ti daruiasca adevarul si fictiunea in acelasi timp. Indiferent de cat de pregatit esti (si cat de constient ca asta faci) sa atribui un sens existentei tale, Stoner vine sa te puna pe ganduri si s-o iei de la capat.  Caci nici el n-a gresit cu nimic, amin!

 

 

Klaus Johannis – Presedintele Romaniei!

Adjective ca incredibil, fenomenal si senzational ma bantuie de doua ore. Am scris o postare lunga, am pierdut-o si nu ma pot duce la culcare… Mai incerc o data!

Doua lucruri pe care le cred extrem de importante:

1. Cat de semnificativ este gestul Romaniei de a vota un minoritar atat etnic, cat si religios… (intr-un moment simbolic, 25 de ani de la caderea comunismului). Un popor care, in general, pare sa oscileze intre nationalism si ultranationalism, se declara crestin-ortodox in proportie de 85%, se inchina in tramvai si pupa icoane!  Nu cred sa fie mai mult de 10 tari in lume (cu constiinta nationala si majoritate etnica si religioasa covarsitoare) capabile de asa ceva.  Noi stim foarte bine c-am votat impotriva, dar ar trebui sa tinem asta pentru noi si sa ne bucuram de uriasa lovitura de imagine pe care Romania a dat-o si care ar trebui sa ne aduca admiratia intregii lumi civilizate…

2. E un moment in care macar noi, cei 53-54% ar fi frumos sa fim solidari, sa ne impartasim macar cateva zile bucuria, recunostinta, admiratia, respectul pentru ceea ce am reusit sa facem. Sa ne bucuram impreuna de aceasta minunata surpriza (fiindca e o surpriza…) in spiritul lui pentru, nu al lui impotriva – nu pentru ca ceilalti au pierdut.

Nu mai simtisem admiratie si recunostinta fata de Romania ca intreg, ca entitate, de atata vreme, incat aproape uitasem gustul… As vrea sa va multumesc din toata inima celor care ati facut posibil acest lucru.  Si sa-i multumesc in mod special prietenului meu Dragos, care mi-a spus acum trei saptamani ca el crede in posibilitatea ca Johannis sa castige. In acel moment eu nici nu stiam cine sunt contracandidatii lui Ponta, eram convinsa ca va castiga alegerile in a landslide, nu-mi pusesem problema ca prezenta mea la vot ar conta intrucatva.

Ma intreb daca Ponta va intelege, macar in al treisprezecelea ceas, ca a pierdut alegerile pentru ca romanii au votat pentru INTEGRITATEA pe care o proiecteaza Johannis. M-as bucura pentru el.  Iata ca si-au putut depasi prejudecati inradacinate in numele acestei integritati, e un moment de care ma bucur din suflet, iata ca idealismul meu general nu mai pare atat de deplasat!

Prieteni, sa mai spunem o data: Klaus Johannis, presedintele Romaniei.  Absolut remarcabil!

Moartea, libertatea, izolarea si sensul

Existential Psychotherapy – Irvin D. Yalom

Basic Books, Perseus Books Group, 1980 – Kindle edition

Pornind de la cartea lui Viktor Frankl, despre care am scris aici si de la o conversatie cu Mihaela la insemnarea respectiva, ma hotarasem sa-l caut pe Yalom, care este probabil cel mai cunoscut psihoterapeut existentialist.  Yalom e profesor la Stanford si a avut rezultate notabile in psihoterapia de grup, precum si ca scriitor si intelectual.  A scris si romane (eu mi-am luat doua, When Nietzsche Wept si The Spinoza Problem) dar volumul din titlu este realmente un tratat de psihoterapie, scris pentru psihoterapeutii care vor s-o ia pe calea psihologiei existentialiste.  Cu toate astea, este perfect inteligibil si cat se poate de relevant pentru nespecialisti, public, poate nu publicul larg – desi nu vad ce i-ar strica nici lui!  Pentru ca pune probleme esentiale ale situarii individului in lume si dezvaluie cauze adanci ale unor psihopatologii care ne afecteaza pe fiecare, indiferent daca am ajuns vreodata in situatia de pacienti sau nu:)

Ce este psihoterapia existentialista? Yalom o defineste astfel: ‘a dynamic approach to therapy which focuses on concerns rooted in individual’s existence’. Care sunt diferentele intre abordarea existentialista si cea freudiana, psihanalitica? Freud explica crearea patologiei prin urmatoarea dinamica: drive (instinct) – anxietate – mecanism de aparare.  Abordarea existentialista pastreaza structura, dar modifica in mod esential primul termen – in loc de instinct, presupune ca triggerul care declanseaza conflictul este constiinta unei probleme existentiale – de aici survine anxietatea, urmata de crearea mecanismelor defensive (constiente si inconstiente).  Care sunt cele patru mari ‘existential concerns’? 1. Finitudinea vietii – teama de moarte; 2. libertatea – constiinta faptului ca nu exista un scop universal si nici un cod care-ti spune ce si cum sa traiesti, deci esti liber sa alegi cum traiesti, dar si responsabil de rezultat! 3. izolarea – constiinta faptului ca, indiferent de calitatea relatiilor intrapersonale pe care le construiesti, vii pe lume singur si pleci din lume singur 4. sensul/lipsa de sens – care decurge oarecum logic din 1, 2 si 3, esti aruncat intr-un univers fara sens, ai responsabilitatea sa-l gasesti singur, esti izolat si nu reusesti.

In fiecare dintre cele 4 capitole mari, dedicate preocuparilor existentiale fundamentale, Yalom trece prin urmatoarea structura: explicitarea notiunii si a contextului cu recurs la filozofie si literatura (Kirkegaard, Heidegger, Nietzsche, Sartre, Camus, Tolstoi Dostoievski in principal, dar si Aristotel, Hume, Hobbes, Husserl sau Bertrand Russell), exemple de pacienti cu astfel de probleme cu poveste, momente cheie de discovery, rezolvari, apoi propunerile de abordare psihoterapeutica.

Fireste ca pentru noi, the laymen, cea mai interesanta este prima parte – pentru ca Yalom descrie crearea conflictelor respective in fiecare dintre noi, nu trebuie sa cazi in patologie pentru a te confrunta cu niciuna dintre dimensiuni!  Dar ce e extraordinar de interesant in abordarea terapeutica este preocuparea lui pentru relatia autentica, de comunicare umana, de schimb de afect, intre pacient si psihoterapeut, chiar daca este destul de atent sa traseze limitele ‘fuziunii’ celor doi.  Adica odata ce incepi sa citesti, nu te poti desprinde nici macar de un randulet de acolo, toate devin semnificative pentru a intelege intreaga complexitate a viziunii sale.

Ce mi s-a parut mie personal fascinant este masura in care ti se ilumineaza tie intelesul propriilor atitudini, comportamente – cum iti descoperi fricile si emotiile, cum capata viata ta mai multa limpezime.  Sigur, trebuie sa te feresti de a cadea in extrema de a interpreta totul prin prisma viziunii lui Yalom, dar cartea iti ofera o sansa de a te sonda in profunzime.  Evident ca una e sa citesti ce spune el si sa intelegi la nivel intelectual si cu totul altceva sa simti autentic si spaima de moarte, si teribilul liber arbitru si suprema izolare.  Schimbarea nu poate veni decat din confruntarea reala cu aceste conflicte existentiale fundamentale.  Insa ce scrie Yalom te poate ajuta sa recunosti si sa folosesti momentele respective pentru o relatie mai buna cu tine insuti…  Minciunile, mecanismele defensive, lasitatile noastre de fiecare zi – e bine sa le vezi, e bine sa le recunosti.

Poate cel mai important lucru din carte este ca (si) Yalom spune foarte limpede: nu poti iubi autentic, nu poti construi relatii interpersonale reale, profunde, daca nu esti in stare sa fii intai singur cu tine. Daca nu te confrunti cu sentimentul de izolare si nu te cunosti pe tine in relatia cu tine si cu lumea.  Nu poate nimeni sa-ti dea ceea ce nu-ti dai tu singur, ce percepi in lume e responsabilitatea ta. Daca ai relatii doar ca sa-i folosesti pe ceilalti pentru fricile tale, daca doar astepti sa ti se indeplineasca asteptari, sa se bifeze o lista…

Cititi cartea, voi toti cei care v-ati regasit macar o clipa ca subiect in cele patru conflicte existentiale.  Lumineaza, chiar daca nelinisteste🙂

De ce nu voi trăi niciodată în USA

Am tot adus pe-aici argumente pentru titlu de-a lungul timpului, de data asta, însă, prostia şi spălarea pe creier au mers ceva mai departe decât de obicei…

Cum nu mă uit niciodată la TV, am aflat ieri într-o discuţie de cazul Donald Sterling. În caz că nici voi nu urmăriţi ştirile, tipul ăsta e un patron de echipă de baschet din NBA. În timpul unui meci de baschet a făcut comentarii rasiste (privind afro-americanii) în mod PRIVAT, într-o conversaţie între 4 ochi, către “prietena” lui.  “Prietena”, care este, atenţie, jumătate afro-americană ea însăşi, a făcut publice aceste comentarii.  Se pare că a şi înregistrat câte ceva din comentariile respective, altfel aş fi fost mult mai dură în ceea ce scriu.

Ca urmare a acestui fapt, conducerea NBA i-a dat o interdicţie cetăţeanului respectiv (nu ştiu exact în ce constă, presupun funcţii, roluri în asociaţie etc.) în cadrul NBA şi încearcă să-l facă să-şi vândă echipa de baschet, pe motiv că atitudinea lui este incompatibilă cu valorile NBA (fair-play, blah blah blah).

Ceea ce mie personal mi se pare absolut stupid şi inacceptabil nu numai din punct de vedere legal – nu văd pur şi simplu cum poţi forţa pe cineva să vândă ceva ce-i aparţine!!!, ci şi din punct de vedere social, moral, uman şi, printre altele, şi împotriva spiritului, ba chiar a literei Constituţiei americane, care prevede libertatea de expresie ca unul dintre principiile ei fundamentale în mod expres!  Evident că întreaga societate şi mass-media americană ridică în acest moment imnuri de slavă NBA şi conducătorului consiliului care a votat măsurile respective pentru “leadership” şi alte cretinăţii – pentru că americanii au uitat de mult să creadă în adevăr şi common-sense şi dreptate, acum au “valori”…

Da, desigur că şi mie mi se pare că individul respectiv nu e un model de comportament şi caracter! Că e de-a dreptul imbecil, ruşinos şi degradant să ai prejudecăţi cu privire la băieţii ăia de culoare la ora asta, ba mai e şi cinic şi de rahat în situaţia lui, fiindcă se îmbogăţeşte pe spinarea lor (dar şi ei fac acelaşi lucru datorită unora ca el, a felului în care NBA funcţionează etc.).  Şi nu mă înţelegeţi greşit, mă doare exact la başcheţi că-i iau banii şi că i-au distrus reputaţia, un capitalist inteligent ar trebui să ştie în ce fel de societate (lobotomată, spălată pe creier) trăieşte şi să acţioneze în consecinţă – deci nu-i plâng deloc de milă lui personal.

Dar… Exact aici este problema.  Donald Sterling nu a ACŢIONAT în mod rasist. El nu a COMIS nimic ilegal!  Nici măcar imoral.  El a SPUS nişte tâmpenii într-o conversaţie privată.  Cetăţeanul Donald Sterling are dreptul la opinie, are dreptul la exprimarea opiniei sale inclusiv în public!  Iar în situaţia în speţă el a făcut-o în mod privat… el avea dreptul la intimitate, drept care i-a fost grav afectat de o individă care are tupeul să-şi spună “his girlfriend”, care i-a înregistrat comentariile respective şi a ales să le facă publice în perfectă cunoştinţă de cauză, ştiind, ba poate chiar mizând pe consecinţele dezastruoase pe care aceste comentarii private le vor avea asupra întregii lui vieţi.  Iar opinia publică americană, instituţile americane şi mass-media americană aleg să-i dea credit individei şi să acţioneze împotriva lui Donald Sterling pentru că, vezi Darwine, ei nu suportă oamenii cu o astfel de atitudine, ăştia trebuie pedepsiţi.  Dar o persoană de 20 şi ceva de ani care a ales să fie amanta sau târfa (că nu poţi să fii “the girlfriend” dacă eşti într-o relaţie cu un bărbat căsătorit) unui bărbat de 80 de ani – din dragoste curată, desigur… – şi care, profitând de această relaţie, a înregistrat o convorbire privată şi a expus-o – da, persoana asta merită s-o credităm şi să acţionăm pe baza informaţiilor furnizate de ea!  Societatea americană înregistrează că este degradant şi dezonorant să ai opinii rasiste, dar trece cu uşurinţă, fără să clipească, peste faptul că aceste opinii au ieşit la la lumină pentru că o tânără femeie i-o suge contra bani şi avantaje materiale unui babalâc însurat, după care îşi însuşeşte o convorbire privată şi o dă publicităţii… Asta nu e dezonorant şi ruşinos şi degradant…

Exact aşa stau lucrurile: Donald Sterling nu a comis nimic ilegal (poate numai dezgustător). Delictul de opinie se sancţionează numai într-o dictatură.  Dar USA participă cu mic cu mare la încântarea generală că “rasistul nenorocit” a fost pedepsit.  Cu toate că nu există nici cea mai vagă urmă de temei legal sau legitim pentru o astfel de pedeapsă!  Remember People vs. Larry Flint?🙂 Ipocrizia asta în masă este ceva insuportabil…

În locul lui Sterling aş merge până la Curtea Supremă, I think he has a case… Poate că judecătorii respectivi mai cred în lucruri mai presus de era asta anormală prin care trecem.

Despre feminism

Am întâlnit în cele patru decenii de vieţuit exact două categorii de oameni pe care le consider oarecum “feministe”.  Asta daca propunem a intelege prin feminism apreciere conştientă, reală faţă de femei, nu militantismul găunos, beligerant şi definit prin procedee de opoziţie al feminizdelor de serviciu.

Nu neg utilitatea social-economică a mişcării în secolul XX, dar cred că s-a depăşit momentul şi mai cred că orice om lucid şi conştient se simte deranjat de excese. Presupun că au întrucâtva dreptate cei care susţin că muierile “intelectuale” resimt şi imediat resent conduita firească de budoar ca inegalitate, că de acolo pornesc frustrările, insecurităţile… şi dă-i şi luptă neicusorule… Dar mie mi se pare amuzantă credinţa şi atitudinea respectivă din partea ambelor părţi.  A bărbaţilor, care susţin că suntem cu toatele umilite şi frustrate fiindcă suntem conştiente că satisfacţia lor sexuală nu poate fi deplină decât dacă femeia e folosită, înfrântă, tratată ca obiect, ca instrument al plăcerii.  Că ne doare la sensibilitate şi cerebel că suntem penetrate şi îngenunchiate.  Precum si cea a femeilor care o iau în serios (şi se iau prea în serios) şi inventează teorii şi mişcări pentru a demonstra ba că nu-i aşa, ba că nu înţeleg ei unde stă de fapt puterea, ba că de fapt femeilor le e atat de senzational orgasmul incat nimic nu mai conteaza – nimerind în gol şi penibil.  E distractiv să vezi că, în loc să accepte realitatea, s-o traiasca, va sa zica, de-a binelea, ambele sexe (sau, in fine, reprezentantii alfabetizati cu pretentii de intelectuali ai fiecarui sex) teoretizeaza si incearca sa-si gaseasca justificari pentru turpitudine ori frustrare – va las sa alegeti care cum si ce🙂.  Termeni pe care, oricum,  niciun umanoid cu mintea intreaga nu-i asociaza decat ulterior si subsecvent analizei si rationalizarii emotiilor si senzatiilor resimtite in timpul actului propriu-zis.

Spuneam, deci, de doua tipuri de “feministi”.  Primul e reprezentat de o mana de femei, in general trecute de 45 de ani.  Cucoane tacute, discrete, cu o limpezime anume in priviri.  Cunoscatorii le remarca uneori – desi niciodata nu apar in centrul atentiei.  Nu fac gesturi largi, nu spun mare lucru, se misca umbrit, dar daca nelinistea, frustrarea sau disperarea ta au nevoie de salas si ai undeva in tine grauntele de umilinta si gratitudine pe care ar trebui sa-l ai, iti transmit negresit un curent subteran si li te alaturi, coplesit de aripa lor muta, si tamp-bucuros ca cineva, in sfarsit, te-a ghicit in spatele mastii.  Eu le numesc feministe nu fiindc-ar milita pentru drepturile femeii (nici nu le trece prin cap!), ci fiindca fac cinste numelui sau, ma rog, statuii create in imaginarul nostru pervertit, prin echilibrul pe care-l au, empatia lucida fara de compromis si smiorcaiala, gratia cu care-si camufleaza durerile si capacitatea de a darui stiind ca nici nu li se cuvine si nici nu vor primi probabil, dealtfel, nimic in schimb.

Al doilea tip de feministi adevarati, dupa mine, e compus din niste barbati perceputi, in general, drept “machos” (a nu se confunda cu parvenitul roman de fratelli).  Barbati care au si avut si iubit si inselat si adorat si tavalit si dispretuit si umilit si idolatrizat o gramada de femei.  Doriti, inteligenti, scarbosi, necrutatori, sclipitori, aroganti.  Dar tipi care au avut curajul sa-si urmeze vocatia sau visul si care nu accepta alaturi de ei, pe termen lung, decat oameni care sa-i duca mai departe, oameni care accepta adevarurile spuse in fata, oameni care au, la randul lor, curajul sa se priveasca in oglinda si sa se schimbe daca imaginea e nesigura, zgrunturoasa sau sordida.  Iar daca nevestele sau iubitele lor nu intra in categoria asta, atunci sunt date la o parte, tough luck.  Barbati care dau cu pumnul in masa si trantesc usa atunci cand te smiorcai din lasitate, cand te prefaci, cand nu stii cine esti, cand nu faci nimic sa afli.  Astia sunt barbatii care respecta cu adevarat femeile, fiindca doar ei le trateaza in mod real de la egal la egal.  Asa cum ar trata pe oricine.  Nu mimoze care iarta si “inteleg” capriciile tuturor toantelor fiindca “sunt femei”, ci barbati care stiu ce vor de la ei insisi si nu se multumesc cu putin.

Probabil nazuinta mea secreta e sa izbutesc o combinatie intre cele doua categorii…  Va anunt cand imi iese😀

« Older entries