Imaginaţie fără limite

23/08/2010 at 1:17 pm (Roman, SF)

Adrenergic! – Sebastian A. Corn

Millennium Press, 2009

Mai citisem proză scurtă marca Împricinatul de corn, iar impresiile le puteţi găsi prin varii locuri pe blog, ultima cred datorată “Epidemiei” din Antologia Millennium Press 1.  Epidemia mi-a plăcut mult, una dintre cele mai reuşite bucăţi din volumul respectiv.  Am “Adrenergic!” de multă vreme, şi am promis de curând, după un schimb de comentarii cu distinsul prozator 🙂 c-o şi citesc.  O mică precizare aici, comentariile erau legate de cartea lui Doru Stoica, “Între bariere”, pe care o lăudase toată lumea. Eu nu ştiu când sau dacă apuc să scriu despre ea, dar în mod cert nu ar fi o însemnare de laudă. Sunt foarte mirată că atâtea minţi luminate au găsit-o aşa bună, pe mine nu m-a prins deloc.  Deja nu mai ţin minte nimic în afară de o chestie cu unii care făceau pe internetul prin sat şi consumau damigene de diverse alcooale.  Hm…

Adrenergic!, în schimb, e de reţinut – e o poveste cu cap şi coadă, scrisă într-un univers coerent, deşi cumplit de greu de înţeles.  Am mai scris cred, pe undeva, că un lucru cert pe care am să i-l reproşez împricinatului este excesul de imaginaţie (desigur, cu zâmbetele ironice la adresa mea acceptate din start, e vina mea, nu a scriitorului!).  Nici nu mă omor după cyberpunk de felul meu, e-adevărat, însă cyberpunk-ul “organic” practicat de dl. Corn este extrem de complicat pentru cineva cu trei neuroni blonzi, ca mine :D.  Mi-a luat jumătate de carte să înţeleg ce sunt spaţioforii şi, mai ales, deus-ex-machina aceia născuţi din creierele electronice ale reţelelor, vag ce e ala reticulosistem,  la ce folosesc sau nu implanturile organice, şi, în special, cum funcţionează salturile în virtual la diverse niveluri.  Succesul meu la toate astea a fost relativ şi mi-e teamă că aşa va rămâne. 

Însă emoţiile umane (sau umanoide) sunt bine descrise, iar povestea cuceritorului care pierde (numele Tamerlan e mişto) e suficient de alertă şi de colorată ca să facă romanul interesant.  N-am prea priceput de ce numita Priscilla era atât de interesantă adrenergic vorbind, cum se exprimă autorul, în afară de faptul că o plăcea eroul (probabil că, adrenergic însemnând tot ceea ce ţine de neurostimulanţi-transmiţători, adrenalina etc., îl stimulau pe el, dar legătura e greu de făcut).  Eu personal, aş prefera ceva mai aproape de Epidemia, aici complexitatea lumii virtuale mă cam sperie, trebuie să mă racordez la un cu totul alt sistem de referinţă (de imaginaţie), iar asta mie îmi scade cheful.  Nu prea văd scopul final – ok, eroul (semi-negativ, dar oarecum simpatic) a rămas pentru totdeauna în virtual, sclavul forţelor pe care le-a dezlănţuit şi subestimat, inteligenţele virtuale au preluat controlul. Fine, şi?  Nu prea mă prind de anvergura situaţiei, ce se întâmplă în cazul ăsta.  Să fie de bine, să fie de rău? Mi se pare un experiment şi cam atât. 

Am fost cam cârcotaşă, e adevărat, ceea ce am scris cred că e un pic mai dur decât impresia propriu-zisă, fiindcă de fapt am citit cărticica repede şi cu interes. Se vede că Împricinatul e foarte stăpân pe ceea ce face şi foarte creativ, însă eu cred că fac parte dintr-un target ceva mai conservator 🙂