Un fantasy asa-si-asa

01/02/2011 at 10:14 am (Fantasy, Roman)

Blestemul Nobilului Foul – Stephen Donaldson

Nemira, 2009. Trad. Roxana Brinceanu 

 

Exista o oarecare nedreptate in titlul pe care l-am dat insemnarii, fiindca poate cartea m-ar fi prins mai tare daca n-as fi citit-o in foarte multe salturi in timpul concediului, unde erau atatea de vizitat si de facut, incat a cam lipsit mood-ul de lectura.  Pe de alta parte, am niste chestii clare de carcotit. 

Foul´s Bane este prima carte dintr-o serie (v-ati obisnuit cu asta la fantasy, nu?) care se numeste Cronicile lui Thomas Covenant, zis si Necredinciosul.  Personajul Thomas este extrem de reusit, un lepros scarbit de lume si cinic, inteligent, dintr-o lume undeva in viitor, care, in urma unui accident, este azvarlit intr-un univers paralel (inca nu m-am lamurit daca a fost numai un vis sau o transa).  In lumea alternativa in care se trezeste devine din start si victima si inamicul unui spirit malefic, acest Foul, care doreste sa obtina dominatia totala asupra lumii respective si se intalneste cu Viermele Drool, o creatura cam idioata, insa foarte puternica, ce slujeste scopurile lui Foul cam vrand-nevrand.  Astia doi se joaca nitzel cu creierul lui, noi nu prea intelegem nimic, ceva de genul ca Foul nu prea stie de ce a ajuns el acolo, banuieste ca pentru a-i ajuta pe cei ce vor sa scape de el, insa e convins ca, pana la urma, va deveni unealta lui, dupa care e gasit de o adolescenta (foarte frumoasa) dintr-una din semintiile ce populeaza aceasta lume fantastica si incepe sa se dezvolte o saga pe 600 de pagini despre cum el li se alatura oamenilor (si… uriasilor) in lupta pentru distrugerea lui Foul. 

Lumea asta e un fel de democratie condusa de niste Nobili – care fusesera odata foarte puternici si detinusera cele 7 trepte de intelepciune, insa, cand s-a revoltat Foul (care se daduse si el drept Nobil intr-un fel, nu e clar cum), tipul care era Prim Nobil si detinea intelepciunile astea le ascunde cumva ca sa nu le distruga baiatul rau.  Deci quest-ul lui Covenant alaturi de Nobili presupune recuperarea unor fragmente, trepte din intelepciunile astea si distrugerea lui Foul cu ajutorul lor.  Nobilii si celelalte popoare de prin Taram (acesta e numele lumii care trebuie salvate) il respecta foarte mult pe Covenant din pricina verighetei sale obisnuite, fiindca este din aur alb, un material care nu exista acolo (desi se stia de el…) si se presupune ca are un fel de puteri magice.  Covenant, fireste, nu stie la ce i-ar putea folosi.

In fine, urmeaza calatorii, incercari, lupte cu tot felul de creaturi, prietenie, eroism, the usual stuff.  Partea buna din toate astea e ca Thomas Covenant e tinut extrem de bine in mana ca personaj, nu e un erou, nu intelege de multe ori ce se intampla, uneori instinctul il ghideaza bine, alteori prost, isi incepe aventura cu un viol, deci nu prea e deloc the ordinary good guy, e chinuit, obosit, adica foarte uman si foarte credibil din punct de vedere psihologic.  Cartea este suportabila din acest motiv, precum si din cauza unor descrieri destul de bune de confruntari emotionale si psihologice intre personaje.  Asta e ce am retinut eu, cel putin.

Acum de unde vine deranjul – nici mie nu-mi place sa mie se dea mura in gura ce se intampla, insa totul in Taram este mult prea complicat.  Nu sunt clare nici scopurile lui Foul, nici ale Nobililor, nici ce e cu intelepciunile alea pierdute si de ce sunt ele atat de importante.  Nu intelegem care e scopul lui Covenant nici macar la final, nu face mare lucru.  Bine, ne putem bucura de intamplari, insa totul e cam confuz.  Pe urma ma irita maxim chestia cu inelul simplu (nici despre inel nu intelegem ce puteri are si care-i este rolul, oricum) – prea e din Lord of the Rings, si din pacate nu este unicul lucru inspirat de acolo care sare-n ochi.  Mai avem niste cai inteligenti si o semintie care are grija de ei (Rohirrim rings a bell?), Nobilii au niste toiege cu puteri magice si cauta un Toiag foarte puternic, cel din posesia lui Drool (toiegele lui Saruman si Gandalf?, come on…), avem un alt popor care traieste in copaci (elfii lui Galadriel?) si asa mai departe, nu-mi aduc eu aminte acum de toate.  Nu zic, e foarte greu sa descrii orice lume magica dupa Tolkien fara sa para ca te-ai inspirat de acolo, insa la Stephenson mi se pare prea evident. 

In concluzie, as mai citi in continuare din Cronici numai daca-mi promite cineva ca ce urmeaza este 1. mai clar si mai concis – aici sunt burti de poveste de ti se face rau, nu folosesc la nimic si nu lamuresc nimic – si 2. mai original putin, macar fara inele si toiege.  Inca o data, Thomas Covenant e foarte cool,  dar Taramul si intamplarile le vad ca prin ceata, in 2 saptamani am uitat aproape tot.