Fizicieni, Freiburg şi alte kestii deştepte

27/03/2012 at 4:49 pm (Roman)

Dark Matter (Schilf) – Juli Zeh

Vintage, Taschenbuch, 2011

Eram curioasă de multă vreme în privinţa nemţoaicei Juli Zeh, s-a vorbit despre ea prin blogosferă şi reviste când a venit la Bucureşti în 2008 la un eveniment Polirom (care îi tradusese Schilf în româneşte în acelaşi an).  Am căutat acum, pentru că nu-mi aminteam cine a mai scris despre Schilf şi vă invit să vedeţi şi părerile adineib şi a lui zum.  Zum are în însemnare şi un link la un interviu al autoarei pe Liternet, foarte interesant.

Ca să nu povestesc şi eu subiectul cărţii, fiindcă găsiţi destule detalii la cele două ladies, am să zic pe scurt că m-a încântat foarte tare, în special în prima parte.  Un pretext de roman poliţist deştept combinat cu marile teme de actualitate ale fizicii, mecanica cuantică, teoria universurilor multiple, filozofie, cu care fireşte că nemţoaica jonglează – specialitatea casei :).  Ca şi lui zum, şi mie mi se pare că se putea strădui ceva mai puţin să ne convingă pe temele ştiinţifice, însă avantajul mare la Zeh prin comparaţie cu Houellebecq, care face acelaşi lucru în Particule, este că Zeh e mult mai talentată, mai scriitoare, iar paginile ei sunt magnetice. 

Povestea în sine nu e rea deloc, iar personajele sunt, unele, foarte mişto.  Poliţistul Schilf e nemaipomenit, are combinaţia aia de trăzneală şi ciudăţenie cu intuiţie şi sensibilitate care te face să-l urmăreşti imediat.  Nici eleva lui cu hachiţele şi empatia ei întoarsă pe dos nu e de ignorat.  Cei doi protagonişti ai romanului sunt şi ei foarte bine descrişi, chiar dacă Oskar, instigatorul întregii poveşti, e un pic prea genial, diabolizat şi antipatic pentru gusturile mele.  Maike, în schimb, soţia lui Sebastian, mi-a produs o greaţă infinită, e muierea perfectă, şi frumoasă şi deşteaptă şi artistă şi sensibilă, cuceritoare şi iubitoare şi pe dracu s-o ia, că n-are pic de credibilitate.  Când o priveşte Schilf în galeria de artă şi o admiră până practic o idolatrizează am crezut că-mi iau câmpii!  Nu ştiu ce-i cu Zeh, ori are un complex de inferioritate, ori visează să ajungă ea însăşi o asemenea utopică fiinţă ruptă din rai.

Mi-a mai plăcut foarte mult descrierea Freiburg-ului şi a nemţilor în general, scriitoarea reuşeşte să creeze o atmosferă credibilă şi să arate în mod expresiv cum e viaţa la ei şi cum gândesc cei din societatea respectivă.  De când am venit aici şi am început să aflu şi să înţeleg câte ceva din mentalitatea germană (care, atenţie, e destul de diferită de cea austriacă, unde trăiesc eu) am fost din ce în ce mai atrasă şi mai curioasă, iar Juli Zeh mi se pare foarte obiectivă şi intuitivă cu privire la ţara ei.  Competitivitatea, preocupările “serioase”, conştiinciozitatea, educaţia excelentă şi libertatea de gândire în care sunt crescuţi – fireşte că vorbim de high end în mediul citadin – sprijinite de condiţiile foarte bune de trai, infrastructură şi  mediu sunt atât de diferite de ce ştim noi, că nu se poate să nu fii puţin fascinat.  În acelaşi timp, Zeh le vede foarte bine şi bubele din cap, aşa că e un prilej excelent de a cunoaşte o lume prin intermediul privirii lucide a cuiva inteligent din interior. 

E adevărat că poate romanul ar fi avut de câştigat din punct de vedere artistic dacă, vorba lui zum, nu se chinuia aşa mult – Zeh vrea să ne demonstreze că ştie de toate şi intră destul de adânc în fizică pentru a construi fundalul, a da sens motivaţiilor acţiunilor esenţiale ale protagoniştilor.  Însă pe mine nu m-a deranjat asta, fiindcă mi se pare că o face firesc, mi se pare că e literatură, că tot ceea ce construieşte este motivat şi literar şi artistic.  Eu o să mai citesc tot ce prind de Juli Zeh pentru că mi s-a părut mai talentată şi mai deşteaptă decât aproape toţi scriitorii europeni de vârsta ei cu care mi-am împuiat capul în ultima vreme.  Nu e banală, nu e criptică şi eliptică, dar nu e nici fiţoasă şi nici nu bate câmpii.  Plus că e o mare bucurie pe mine să găsesc femei care scriu aşa bine, na!