La femme, le diable

15/11/2009 at 12:01 pm (Roman)

Cronică de familie – Petru Dumitriu (vol. 2)

Litera, 2009 (cu Jurnalul Național)

Domnule, Petru Dumitriu îmi confirmă cu această a doua parte că e un mare scriitor, un om foarte inteligent și un povestitor de forță.  Am lăsat să mi se mai sedimenteze impresiile înainte de a posta despre volum (între timp am mai citit și jumătate din Enchantress of Florence și o treime din volumul 3), însă tot entuziastă sunt.  Este imposibil ca cineva care se bucură de literatură să nu se lase furat de măiestria lui Dumitriu. Bine, firesc la o operă de atât de mari proporții, are și părți mai puțin reușite, însă cel puțin două povești din acest volum sunt excepționale, personajele care le poartă pe umeri fiind de neuitat: Ghighi Duca și Elvira Vorvoreanu.

Volumul acoperă perioada 1916-1945, adică cea mai interesantă (zic eu) din istoria României.  Deși în continuare e clar că scriitorul urmează manualul comunist de istorie, reușești să treci peste clișeele gândirii respective datorită strălucirii personajelor și ingeniozității scenariilor prin care trec viețile lor.  Desigur că în continuare boierii (unii deveniți bourgeois puri) sunt detestabili, însă, vorba unui comentator la însemnarea despre prima parte, Dumitriu s-a cam îndrăgostit de lumea lor.  Și în vreme ce unele personaje reale sunt prezentate extrem de unilateral și brutal (vezi Carol al II-lea sau Ferdinand) se vede că altele l-au fascinat și a încercat să le trateze cu sinceritate, cu bună credință – de exemplu Nae Ionescu în prezentarea inițială.

Nu vreau să dau spoilere, însă vreau să remarc un portret grozav, cel al Elvirei Vorvoreanu. O femeie malefică, însă de o forţă şi o vitalitate neîntâlnite de mine în literatura română. Alături de toate celelalte calităţi ale cărţii, e păcat să nu citeşti Cronica şi pentru a o întâlni pe această divă interbelică pe lângă care toate celelalte personaje feminine ale literaturii postbelice nu că pălesc, ci nici nu există.  Şi dacă n-ar fi remarcabila doamnă T (desigur, în cu totul alt registru) mi-e teamă că Dumitriu n-ar avea rival deloc în acest context.  Diavolul prezent în orice femeie e, în cazul Elvirei, un ditamai dragonul ce pârjoleşte cu nesaţ tot ce-i stă în cale…

Sper să nu mă dezamăgească al treilea volum, deşi e plasat după 45 şi am trecut deja printr-un capitol amplu despre ţăranii unui sat al Vorvorenilor care nu promite mare lucru. Repet, la portretele lumii bune Dumitriu este imbatabil, însă când ajunge la oamenii simpli, la “ceilalţi”, nu se apropie de expresivitatea unui Marin Preda sau Rebreanu.

Advertisement