The Story (partea a treia)

Zborul spre Pnom Penh a fost mult mai confortabil decât ne aşteptam, un Boeing foarte elegant, mâncare comestibilă (deşi aveam doar o oră de zbor), aşa că ne-am îndreptat puţin temători spre poliţiştii de frontieră care urmau să ne dea viza de intrare în Cambodgia, închipuirea noastră asociindu-i inevitabil cu criminalii khmeri roşii care ne-au îngrozit pe toţi în celebrul The Killing Fields.  Feţele lor erau, într-adevăr destul de dure şi de închise prin comparaţie cu zâmbitorii thailandezi, însă s-au dovedit foarte corecţi şi eficienţi, în mai puţin de un minut (e adevărat, veniserăm cu toţii cu formularele completate, poze şi copie după paşaport pregătite) am avut viza cambodgiană lipită de paşaport.  Când am ieşit din aeroport, în căutare de taxiuri, atmosfera era însă extrem de diferită faţă de Bangkok!  Lume puţină, lumina slabă, maşini învechite, apăsător şi puţin scary.  Am negociat, însă, destul de rapid patru taxiuri a câte 9 dolari bucata (dolarul circulă peste tot în Cambodgia alături de riel, moneda locală, poţi plăti până şi la tarabe cu el) până la hotelul nostru din centrul Pnom Penh-ului.  Drumul a fost ciudat, deşi taximetristul era foarte amabil şi vorbea un fel de engleză… Pnom Penh-ul arăta cam ca Bucureştiul la începutul lui 90, întuneric, maşini vechi, diferenţa făcând-o mulţimea de scutere şi, spre centru, tuk-tuk-uri.  Amuzant şi trist, tuk-tuk-urile cambodgiene sunt, însă, mult mai “sărace” decât strălucitoarele lor surori thailandeze, nici vorbă de vopsele strălucitoare şi briz-briz-uri sau curse nebuneşti, motoarele lor abia fiind capabile să dezvolte un 30 la oră.  Hotelul Sunway, unde ne-am cazat, era tot un fel de relicvă comunistă dată cu ştaif, mobilier vechi, cu iz, geamuri care nu se deschideau, totul acoperit cu diverse semne de modernitate care contrastau puternic cu fundalul.  Ce a fost extrem de interesant a fost faptul că eram exact vis-a-vis de ambasada americană, acea clădire din filmul The Killing Fields din care soldaţii americani erau forţaţi să-i evacueze pe localnici, cu lacrimi în ochi, direct în braţele bandelor ucigaşe ale lui Pol Pot.  Ne-au cam trecut fiorii, mărturisesc, iar gradul de confort se dusese undeva spre minim. 

Am ieşit, după indicaţiile recepţionerilor, să căutăm un restaurant, într-o plimbare prin centrul oraşului, căutând cheiul râului Tonle Sap, care se întâlneşte aici, la Pnom Penh, cu Mekongul şi Bassace.  Neliniştea ne-a dispărut complet, fiindcă aici oraşul părea extrem de viu, nu urât, cu străzi largi şi luminate, şoferi de tuk-tuk zâmbitori, mulţi europeni mişunând peste tot.  Mirosul este destul de apăsător, cel de peşte dominant.  Am găsit după vreo jumătate de oră de hoinăreală un restaurant care s-a dovedit superb!  Situat exact pe chei, foarte mare, cu mesele lipite de balustrada spre râu şi doi copii care cântau la xilofon (se pare că e un instrument tradiţional).  Când a venit vremea să comandăm, a începu însă un amuzament complet – chelnerii noştri vorbeau o engleză cel mult aproximativă şi păreau extrem de uimiţi că lumea vroia să bea vin – a trebuit să le scriem pe un şerveţel, în engleză şi franceză, vin rouge et blanc, red wine, capisci? 😀  Oricum, mâncarea era bună, diferită de cea thailandeză, mai aproape puţin de gusturile noastre europene, dacă vreţi.  Evident că ne-au vândut raci pe post de “lobster”, dar asta-i viaţa! Am plecat spre hotel în tuk-tuk-uri, gândindu-ne să dăm o raită prin oraş înainte, însă prietena cu care împărţeam tuk-tuk-ul s-a uşor isterizat când şoferul nostru s-a pierdut de ceilalţi, nu ştiam unde suntem, aşa că l-a întors din drum destul de dur pe bietul cambodgian stresat, care spunea “city tour, city tour”, ca doar asta i se comandase! 

După o noapte liniştită, ne-am trezit (of, din nou!) devreme, fiindcă urma să plecăm într-un tur al oraşului – singura noastră şansă, fiindcă a doua zi urma să plecăm cu microbuzul spre Siem Reap, adică vreo şase ore de Cambodgia pe şosele (Pnom Penh este în sudul ţării, iar templele khmere în nord-vest).  Primul stop a fost la Muzeul Genocidului, adică o fostă şcoală transformată de clica lui Pol Pot în închisoare.  Aici au fost torturaţi, apoi trimişi spre Killing Fields şi ucişi, peste 200,000 de intelectuali cambodgieni, printre care mulţi dintre acoliţii lui Pol Pot, între 1975 şi 1978, când Vietnamul a “eliberat” Pnom Penh-ul.  Locul şi fotografiile expuse acolo ne-au înspăimântat şi făcut atât de rău, încât mulţi dintre noi n-au rezistat să facă turul până la capăt, deşi nu a durat mai mult de 40 de minute.  Ghida noastră cambodgiană ne-a adus literalmente lacrimi în ochi.  Vorbea cu o simplitate şi o lipsă de emfază, de teatralitate, despre ororile comise de animalele comuniste, în condiţiile în care, după genocid, ea şi-a mai regăsit tatăl şi doi fraţi dintre cei zece membri ai familiei (mama, şase fraţi, două surori), încât era aproape insuportabil s-o priveşti în ochi.  Mai jos imagini din oraş, o imagine cu regulile închisorii şi una cu unul dintre cei şapte supravieţuitori ai locului, eliberaţi de vietnamezi în 1979.  Blând, micuţ, liniştit… comentariile sunt de prisos.

După o scurtă pauză prin “Russian Market”, acelaşi tip de bazar ca-n Bangkok, pe care n-am înţeles de ce trebuia să-l vizităm ca obiectiv turistic :), însă unde fetele şi-au cumpărat nişte superbe brăţări de argint cu elefanţi, ne-am tras sufletul la o cafea, apoi am purces cu tuk-tuk-urile noastre către Palatul Regal din Pnom Penh.  Cambodgienii şi-au readus prinţul înapoi din exil, iar acum sunt monarhie, deşi acesta nu are nicio putere practică.  Au unul dintre cele mai corupte guverne din lume, iar unul dintre principalele partide este format din partidul khmerilor roşii vopsiţi în alte culori şi nume (rings a bell?).

Palatul mi-a plăcut, are o arhitectură mai sobră decât verişoarele lui thailandeze şi o grădină superbă.  Am petrecut două ore liniştite de după amiază şi am văzut o mulţime de călugări budişti, în minunatele lor straie portocalii, cu feţele lor extraordinare, parcă desprinse din basoreliefurile templelor.

Când am ajuns la hotel am savurat, împreună cu două prietene, un masaj binemeritat după oboseala zilei, contra modicei sume de 16 dolari 🙂  Maseuza mea era foarte frumoasă şi cred că nu avea mai mult de 16 ani.  Blândă ca o pisică, aproape m-a adormit.  Am finalizat seara cu o plimbare luuungă prin centru, pe chei, găsind de data asta adevăratul freamăt al oraşului, şi neputându-ne hotărî la cre dintre zgomotoasele restaurante cu terasă, pline de turişti, să ne aşezăm.  Am băut întâi nişte beri într-un balcon deasupra râului, apoi am mai mers vreo jumptate de oră şi am luat, în sfârşit, masa, epuizaţi.  Pe terasa respectivă s-a petrecut un alt incident care ne-a deschis ochii asupra adevăratei dimensiuni a sărăciei cambodgiene.  Eram aşezaţi pe marginea terasei, separate de trotuar cu un gard viu, iar lângă noi au apărut pe trotuar două fetiţe, cam 3 şi 5 ani, două păpuşi frumoase, în hăinuţe vechi şi murdare.  Cea mare a întins o mânuţă sfioasă peste gard.  Pentru că eram sfătuiţi în toate ghidurile să nu dăm bani copiilor cambodgieni (sunt reţele care le iau banii şi îi exploatează), am ieşit, am cumpărat de la taraba de lângă caserole şi cârnăciori fripţi, am umplut caserolele cu mâncare de la noi şi le-am dat copiilor.  Fetiţele s-au aşezat pe jos şi au mâncat absolut tot, cu mânuţele.  La un moment dat ne-am oprit, fiindcă ne era teamă să nu li se facă rău… N-au scos niciun cuvinţel, s-au luat de mânuţă şi au plecat…

Am plecat de acolo spre un alt punct de atracţie despre care citisem în ghiduri, FCC, Foreign Correspondents Club din Pnom Penh, faimos datorită vechimii şi a panoramei splendide pe care o oferă cele două terase.  Aşa era, am băut câte un cocktail privind râul şi stelele, am plătit plăcerea accordingly (probabil cel mai scump loc din oraş!!!) şi ne-am îndreptat spre tuk-tuk-uri cu ultimele puteri, pregătindu-ne sufleteşte pentru road-trip-ul de a doua zi.  Urma să mergem dimineaţa (guess what, devreme…) la Killing Fields, care sunt cam la 20km de oraş, iar apoi să întoarcem şi să ne îndreptăm spre Siem Reap, adevărata destinaţie, într-un fel, a călătoriei noastre.

Killing Fields au fost, aşa cum bănuiam, un coşmar.  Nu par aşa, e un parc, pur şi simplu şi nişte apă.  Însă sunt pancarte din loc în loc, obiecte, care îţi încrâncenează carnea.  Las imaginile să vorbească…

Ce vedeţi prin geamuri sunt craniile găsite în gropile comune. Nu am intrat înăuntru, fiindcă nu am avut putere.  Am aprins beţişoare şi am lăsat o floare.

Cu inimile strânse, am plecat spre Siem Reap…

Va urma

Advertisements

7 Comments

  1. Oana said,

    08/01/2011 at 3:40 pm

    Ei, vezi, de-asta m-am lăsat eu de fumat: mă omorau zborurile transcontinentale! E mult mai uşor acum…
    On topic: noi am zburat de la Bangkok la Siem Reap (care are cel mai delicios aeroport din lume, arată ca un spa combinat cu o gradină botanică!) şi de acolo la PP – hindsight îmi spune că am fi fost mai câştigaţi dacă luam un vapor şi coboram pe râu. În PP am stat într-un boutique hotel de lângă Pagoda de Argint, un loc absolut încântător, la un preţ asemenea. Te-am întrebat dacă vrei sugestii…
    Killing Fields am sărit, cu toate că prietenul nostru americano-cambogian ne-a sugerat că ar fi bine să mergem. Ne-a povestit însă şoferul nostru de tuk-tuk din Siem Reap cum i-a fost măcelărită familia, cum cumnata şi cei doi nepoţi au fost închişi într-un templu împreună cu restul satului şi lăsaţi să moară de foame… Mi-a lipsit puterea să mai văd Killing Fields. Uluitor e cum şi-a revenit naţiunea asta şi ce capital de optimism şi încredere în viitor poate avea.
    Aştept restul poveştii şi mi s-a făcut un dor nebun de Asia!

  2. valeria said,

    09/01/2011 at 8:58 am

    interesant

  3. balinferi said,

    09/01/2011 at 9:42 am

    Să înţeleg că aţi beneficiat de promoţie? Plăteşti călătoria şi primeşti şi un film de groază ?
    Ştiu, e uşor de glumit când percepţia ne este redusă la “60-80 sau 100 de mii de morţi” şi alta-i situaţia când vezi, de exemplu, o poză cu un copil si ţi se spune că a fost unul dintre victime, alături de alte zeci de mii.

  4. RCA Ieftin said,

    09/01/2011 at 2:45 pm

    F frumoase poze si interesant!

  5. balinferi said,

    11/01/2011 at 6:24 pm

    Alooooo, n-aţi văzut o capricoarnă? Dacă o vedeţi să-i ziceţi ca de atâta aşteptare mi s-a albit părul în cap. Pe când partea a patra? Sau măcar un semn de viaţă, ceva?

  6. capricornk13 said,

    12/01/2011 at 8:45 am

    @oana: ei, n-aveam cum sa vin eu cu sugestii, pentru ca prietenul nostru britanic s-a ocupat de absolut toate rezervarile si nu puteam sa ma bag peste el! 🙂 aeroportul din Trat, orasul din apropiere de ferry-ul spre Koh Chang, insula pe care am stat la sfarsitul calatoriei, seamana cu descrierea ta despre cel din Siem Reap, delicios! 🙂
    intr-adevar, e naucitor cum si-au putut reveni cambodgienii, insa si cat de absurd a fost ce au facut criminalii aia cu un popor atat de bland si de vesel…

  7. capricornk13 said,

    12/01/2011 at 8:49 am

    @valeria&RCA: multumesc
    @feri: scuze, am o gramada pe cap, in weekend am facut vizite, luni am sortat lucruri, ieri mi-a impachetat firma de mutare lucrurile si seara am avut musafiri, iar astazi incepe seria petrecerilor 🙂 nu stiu daca am vreme de continuat povestea inainte de plecare…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: