Un roman de aventuri

06/03/2012 at 6:50 pm (Non fiction)

Memorii – Valeriu Anania

Polirom, 2008

Nu ştiu dacă vă vine să credeţi c-am citit cartea asta imensă (are vreo 700 de pagini în format măricel) în două seri prelungite, mi s-a părut colosal de interesantă!  Evident că în principal în prima parte, scrisă în 1974 în America, unde Bartolomeu Anania îşi povesteşte tinereţea mai mult sau mai puţin legionară, spune cum a ajuns să se călugărească, descrie revolta studenţească de la Cluj din 47, întâlnirea şi lucrul cu patriarhul  Justinian Marina, apoi peregrinările prin închisorile comuniste.  Nu insist mult cu privire la conţinutul cărţii, pentru că a scris la vremea respectivă bughi aici, dând şi destul citate în însemnarea următoare. Este evident, aşa cum remarcau şi alţii, că această primă bucată e densă ca un roman de aventuri şi merită citită nu numai pentru că e importantă ca document, ci şi pentru că e scrisă bine, simplu, cu simţ al umorului şi fără emfază.  Nu ştiu (şi nu sunt nici pe departe atât de curioasă) cum e Valeriu Anania ca scriitor, dar ca memorialist e bun.

Am aflat o grămadă de lucruri despre biserica ortodoxă română – nici nu mă gândisem că pot să fie atât de interesante.  Luptele la vârf, intrigile, poveştile ţesute prin colţuri după revoluţie, tot felul de chestiuni administrative, ierarhice.  Însă în primul rând personajele principale, pe care Anania le descrie cu foarte mare talent şi nu fără o oarecare doză de obiectivitate, aş zice.  Justinian Marina apare ca binefăcătorul şi chiar salvatorul lui, deşi explică şi părţile mai puţin frumoase, compromisurile la care a trebuit să ajungă cu puterea comunistă şi cred că trece sub tăcere voit răul care se făcea de către preoţii informatori (despre care e imposibil ca patriarhul să nu fi ştiut, sau măcar să fi bănuit).  Pe Iustin îl cam terfeleşte, subliniind schimbarea uriaşă şi snobismul care l-a lovit după ce a primit funcţii.  Amuzamentul maxim este însă la Teoctist, pe care se vede foarte limpede că nu-l simpatizează (de fapt nu prea-i acorda nicio importanţă în tinereţe), dar în care nu loveşte cine ştie ce, fiindcă, de, era încă şefu mare când a publicat cartea şi nu se făcea.

În fine, nu vreau să mă lungesc deloc pe subiect, fiindcă presupun că nu e foarte multă lume care să se încumete la atâta poliloghie, dar am vrut să menţionez volumul aici mai degrabă din cauza uimirii pe care mi-am produs-o mie însămi terminând cartea pe nerăsuflate, după ce eram absolut convinsă că n-am să fac mai mult decât s-o răsfoiesc.  N-aş fi crezut niciodată că mă poate fascina un popă care scrie, culmea, despre popime şi instituţia bisericii, pe care o detest atunci când n-o ignor.  Şi mai e şi dintr-ăla care a susţinut religia obligatorie în şcoli, adică tot ce poate fi mai tâmpit din punctul meu de vedere. Dar cartea te face să nici nu bagi de seamă toate astea.  Merită.