Încrâncenare şi fiere

04/11/2009 at 4:38 pm (Roman)

Cronică de familie – Petru Dumitriu (vol. 1)

Editura “Litera International”, colectia Biblioteca pentru toti (cu Jurnalul National)

Îmi doream de mult să citesc romanul lui Petru Dumitriu, am rămas fascinată în copilărie de un volum din Cronică ce se rătăcise singur prin biblioteca alor mei, iar la un moment dat a dispărut în mod inexplicabil. Mi-a lăsat în memorie un parfum de vremuri apuse şi personaje întunecate, o atmosferă pe care ţineam mult s-o regăsesc. 

Acest prim volum, citit extrem de rapid, deşi era la concurenţă cu DeLillo, mi s-a părut de mare, mare forţă.  Ştiam ceva vag de realism socialist prin Cronică, lucru pe care l-am văzut confirmat de Ion Vartic în prezentarea de pe coperta IV, aşa că am hotărât să sparg însemnarea, să împart impresiile.  Aici nu sunt decât simpatii vagi cu paşoptiştii şi ţăranii răsculaţi la 1907, e pasabil, şi oricum încă n-am al doilea volum.

Petru Dumitriu îşi construieşte romanul în stil clasic, cu un narator omniscient care prezintă, rând pe rând, avansând în timp, poveştile diferiţilor membri ai familiei Cozianu, boieri pământeni.  Începe pe la 1860 cu Alexandru şi Sofia Cozianu alături de fiica lor, Davida, adolescentă frumoasă şi romantică îndrăgostită de cunoscutul Şerban Vogoride, lider al conservatorilor şi oponent al cabinetului Kogălniceanu. Primul volum se incheie pe la 1907 cu povestea uneia dintre fiicele Davidei, după ce trecem prin vietile fratilor ei mai mari si a sotului.

Fiecare personaj pare un pretext pentru a face fresca social-politică a epocii – moravuri, lupte de culise, poveşti de alcov, intrigi politice.  Avem contextul reformelor lui Kogălniceanu şi Cuza, portretele lui Carol şi Ferdinand, războiul de independenţă şi, mai pe larg, răscoala din 1907.  Se vede clar că Dumitriu lucra cu informaţiile din manualul de istorie scris de comunişti – nu ştiu în ce măsură s-a documentat, pare că da după amănuntele legate de decor: costumaţie, obiceiuri, mobile, arhitectură. Conservatorii şi marii boieri sunt toţi nişte figuri detestabile, perverse, uneori chiar niste bestii fără pic de scrupule.  Femeile sunt rele de muscă, proaste, ordinare, lacome, fără pic de orizont.  Ţăranii sunt şi ei nişte fiare, în ciuda intenţiei autorului de a le justifica revolta; nu poţi simpatiza cu ei, sunt o gloată amorfă îndobitocită, Dumitriu nu le face nici vreun portret individual, nici unul de grup memorabil.  E o lume oribilă, nici nu se poate numi doar balcanism, oamenii ăştia trăiesc într-o baie de lături.  Singurele figuri mai luminoase (a se citi de calitate umană mai bună, că importanţă sau greutate nu au) din volum sunt un revoluţionar (cum altfel decât bolnav de tuberculoză) înfocat şi idealist si un tembel de amorez laş care fuge din ţară de oful iubitei măritate cu un mitocan.

În ciuda acestei încrâncenări evidente împotriva celor ce deţin averea şi puterea, romanul nu cade în clişee socialiste fumate, nu devine tezist şi plicticos.  Este extrem de puternic, creează imagini de neuitat exact din oglindirea lumii aceleia imperfecte. Atunci când vorbeşte despre boierii depravaţi, cinici şi arivişti e foarte expresiv, găseşte combinaţii de gesturi şi întâmplări şocante, te afundă în atmosferă, construieşte logic şi detaliat.  La imaginile de masă (vezi revoltele din Bucureşti înainte de reforme, răscoala) nu mi se pare la fel de bun – sau poate fac eu comparaţia cu Rebreanu şi Dumitriu pică testul.  Încearcă să ţeasă şi aici schelete de poveşti individuale, să puncteze cu detalii relevante, o pereche de ochi arzători, o mişcare, un reflex, însă pur şi simplu nu este la fel de interesant.  Se simte cumva că, în ciuda imaginii negre pe care le-o face celor din high class sau burghezilor, ei l-au interesat mult mai tare, asupra lor se apleacă, pe ei îi întoarce pe toate feţele, aici e forţa cărţii.

În ansamblu e o primă parte bună, vie, care m-a ţinut în priză permanent.  Astăzi am cumpărat şi volumul 2 şi cred că întrerup iar ce citesc acum de dragul lui…

Între timp sper să apuc să scriu şi despre White Noise a lui DeLillo…